Ar fi împlinit 70 de ani
Mircea Mihai, „redevenirea prin verde”
Un om, un caracter, un desavârsit prieten, a trecut în
nefiinta când chiar pronia cereasca a gresit, luându-ne prin surprindere
pe toti cei care i-am fost apropiati.
Era un om viguros, atletic, nu numai fizic ci si spiritual. Stia sa dea taina
cuvântului si faptei, ceea ce nu-i putin lucru pentru un om de la Valea
Calugareasca care a optat nu pentru calugaria cu vinul ci pentru zetarul care
brodeste slove, un har mai aparte care l-a si marcat prin îndrazneala
de- a scris trei romane, unul mai inspirat decât altul. Dar, drama lui
a început într-un fel chiar la editura Porto-Franco, unde zetarea
cuvinte de taina, carora li s-a suprapus disparitia în neantul vesniciei
a sotiei... „Caci, nici nu stii cât de mult conteaza, Arefu, ca
atunci când intri în casa cineva sa te cicaleasca!” Sau,
din romanul IANA, o scriere de taina la care tinea foarte mult: „Parcul
este aproape pustiu. Rarii trecatori sânt grabiti, n-au timp sa contemple
miscarea abia perceptibila a frunzelor fragede, mângâiate de un
soare mai mult decât generos pentru aceasta perioada. Nici IANA nu este
într-o dispozitie care sa-i permita o cât de mica perceptie a
miracolului etern al redevenirii prin verde”.
Suferintele lui Mircea Mihai s-au precipitat în momentul când
el însusi s-a simtit vatamat la coloana vertebrala a fiintei sale de
om atletic.
Mircea Mihai era un om echilibrat si un deosebit gospodar, cu staruinta îsi
ordona viata. Asa cel putin l-am cunoscut, dupa moartea sotiei si cred ca
nu simula, mândria nefiind o conditie a vietii lui, ci modestia. Cei
doi copii ramasi sub ocrotirea lui, baiatul în America si fata alaturi,
l-au pretuit dupa meritul pe care li-i impunea conditia de tata.
Noi, câtiva apropiati, am încercat sa-i scoatem o carte, la editura
Sinteze, la care el tinea foarte mult, fiind ultima lui prin care încerca
sa-si învinga destinul, dar cartea „Padurea Veresiei” a
aparut la câteva zile dupa trecerea lui în nefiinta, la o vârsta
când multi spera în nemurire...
