PAGINA DE ISTORIE LITERARA: CONTEMPORANII NOSTRI

Daniel Corbu – fisa de dictionar

CORBU, Daniel (pseudonimul literar, apoi numele, din 2003, al lui Ion Tanasa; n. la 07.04.1953, în Târgu-Neamt, jud. Neamt), este fiul lui Ioan si al Casandrei Tanasa (nascuta Vâju), tarani din Vânatorii Neamtului. A absolvit Liceul teoretic din Roznov-Neamt, urmat între 1971–1976, si cursurile Facultatii de Filologie (sectia Româna – Franceza) din cadrul Universitatii din Bucuresti (1977 – 1983). În tot acest timp, a practicat, pe rând, meseriile de operator chimist, laborant, profesor suplinitor, instructor de teatru si metodist. A fost corector, consilier cultural si apoi director al Casei de Editura Panteon, din Piatra-Neamt (1993 – 1997). Dupa 1998, întreaga activitate îi este legata de orasul Iasi. Astfel, între 1998 si 2009 a fost muzeograf la Bojdeuca „Ion Creanga”, iar din 2009, director adjunct al Muzeului Literaturii Române (între 2011 – 2012: director interimar). Fondator, în 2004, si director al revistei „Feed Back”, precum si presedinte al Asociatiei Culturale „Feed Back”. Consilier editorial al editurii Priceps Edit, din 2001. A obtinut Medalia Ordinul Meritul Cultural în Grad de Cavaler (2004), Ordinul „Mihai Eminescu” (al Presedentiei Republicii Moldova – 2010) si Premiul „Mihai Eminescu” (al Academiei Române – 2011). A debutat publicistic în revista „Amfiteatru”, în 1975, cu un grupaj de versuri, iar editorial, în 1984, cu volumul Intrarea în scena. Este prezent cu poeme în reviste, antologii sau carti de autor în Franta, Germania, Slovacia, China, Serbia, Anglia, Canada, Republica Yemen, Ungaria, Suedia. Si-a sustinut Teza de doctorat cu titlul Rostirea postmoderna. Generatia poetica ’80 în literatura româna, în 2007.

Intrarea în scena a lui Daniel Corbu, întâmplata în 1984, nu este straina de un anume mimetism si de recuzita procedeelor teatrale ce „regizeaza” sensibilitatea ramurii etice a promotiei optzeciste. Gestul poetic este învestit cu valoare morala si existentiala de act limita, debutantul arborând o atitudine sententios¬moralizatoare convertita în orgoliu al solitudinii si tacerii, în ciuda nevoii de comunicare si încrederii în puterea semnificanta a cuvintelor. Coplesit de sintaxa strazii, poetul punea „dinamita sub podurile pe unde/ trecea poezia lenesa”, simplitatea si sinceritatea expresiei demetaforizante intentionând sa traduca o viziune insolita asupra existentei cotidiene. Mai înclinat spre reverie si metaforic se dovedeste a fi Daniel Corbu în Plimbarea prin flacari (1988), unde nu mai nutreste gândul de a pune alt fundament poeziei si prefera o atitudine autenticista, „chiar daca i-ar lipsi perfectiunii un deget”. Nevoia confesiunii si a gasirii identitatii de sine prefigureaza de pe acum motivul recurent al oglinzii, în timp ce glisarea livresca dinspre realitate spre imaginar se realizeaza printr-o spectaculara trecere „prin flacari”, sentimentalismul elegiac alternând cu cel grav solemn, aflat sub controlul luciditatii.
Constituindu-se ca motiv central al volumului Preludiu pentru trompeta si patru pereti (1992), oglinda pare a fi suprafata care degreveaza fiinta de o falsa interioritate si re-creeaza imaginea exteriorului – prin definitie imperfect si fragmentar, constrâns la fetisism pentru a putea încropi o presupusa armonie. În aceste conditii, solitudinea devine o stare provocata, supravegheata si tratata ca un ritual autoimpus („Si singuratatea-i o sarbatoare daca stii s-o/ traiesti”). Cert este ca discursivitatea rezulta din coerenta si derulare aproape logice si da la lectura o impresie de monotonie. Metafora apare în ipostaze cathacrezate si slabeste ambiguitatea, iar retorismul, adaugat claritatii, pare ca dicteaza el sentimentelor si antreneaza inspiratia. Ramâne însa timiditatea bataioasa, retractila si totodata orgolioasa, cu care Daniel Corbu îsi apara sensibilitatea si „nevindecata rana”, care este Poezia.
Antologiile Documentele Haosului (1993), Cântece de amagit întunericul (1996), Duminica fara sfârsit (1998) si iar Documentele Haosului (2003, 2011), care dispun poemele într¬o ordonare diferita de cea cronologica, reprezinta, cum este si firesc, o sinteza a temelor si motivelor lirice desfasurate pe axa viata – sine – poezie. Refuzând contemplarea detasata si reflexivitatea temperata, poetul ia lumea în posesie prin întrebari lacrimale. El se crede un „damnat”, un crucificat pe altarul îndoielilor, îsi asuma cu devotiune emfatica martiriul incertitudinilor si scrie poemele sacrificial, cu religiozitatea unui „ales” de sorginte romantica. Descoperirea sinelui si a lumii nu se face candid, ci saturata de lecturi, biograficul si livrescul având functie anamnetica. Din marturisirea afinitatilor elective, adevarate prezente formative în copilarie („Zeii ficsi”), nu lipseste numele lui Bacovia, în descendenta caruia cred ca totusi se situeaza poetul, desi îl deosebeste de bacovianism gesticulatia ampla si încrederea în puterea poeziei de a fauri noi lumi. Veneratia fata de limbajul sacral al poeziei obliga la ramânerea într-un tipar vetust, care ameninta sinceritatea comunicarii. Ceea ce salveaza în buna parte poemele este scepticismul ivit din constiinta unui antecedent livresc, resimtit ca o piedica („presimteam ca voi ramâne închis într¬o carte”). Acest fapt duce la despartirea de modele si idoli, pentru ca, finalmente, Daniel Corbu nu poate fi încadrat în paradigma autorilor de factura livresca. Lectura a avut, într-adevar, puterea ascensiva („toata copilaria am crezut ca citind/ îmi vor creste aripi”), atunci când poetul se închipuia urcând mereu „o golgota de vorbe”. Dar si implicarea în existential, care covârseste textualul, este adesea patetica datorita dozelor de durere preparate ritualic.
Sortit spatiului recluzionar, poetul vrea sa evadeze în teritorii confesive, spre nefericitul nicaieri (titlul unui volum din 1995), unde sentimentul sa primeze asupra ratiunii. În cursul povestiri de sine se presara definitii ale poeziei si alte sentente, cu îngaduinta blajina si aforistica ce pare a fi a unui demodat batrân întelept: „Ia seama si din dragoste se poate ucide”, „Daca vei fi singur/ îti vei apartine în întregime”, „prima si ultima-nvatatura e moartea”, „numai cel ce ignora stie sa uite”. Înarmat cu Manualul bunului singuratic (1997), Daniel Corbu cultiva o strategie lirica ce se întinde de la nostalgia cuvântului primordial la sublimarea metaforica si aforistica, la sentinta, parabola si monolog, asumându-si când scurtimea notatiei, când amploarea invocatiei. Retractilitatea timida în contemplativitatea predispusa la receptivitatea suferintei se întâlneste cu firescul rabufnirilor de orgoliu poetic, cu o neglijare intentionata a obiectualului. Din acest motiv, descinderile în necunoscut îsi gasesc reversul într-o profunda stare de însingurare, iar aceste doua pulsiuni opuse sunt conciliate în speranta care mentine flacara emotionala a versurilor. Fire romantica, Daniel Corbu ne releva în cântece de amagit întunericul melancolii, nostalgii si elegii monocorde într-un regim preponderent nocturn, unde se desfasoara, în singuratatea pesimista, dialogul cu alteritatea.
Urmatoarele volume – Evanghelia dupa Corbu si alte poeme (2006), Refugii postmoderne (2007 si 2011), Apocalipsa de fiecare zi (2009), Poftiti, Domnule Kafka! (2010), Viata de fiecare zi la Iasi pe vremea lui Daniel Corbu povestita de el însusi (2010), Noi vesti despre pasarea oarba Dali (2012) – impun profilul unui poet distinct în cadrul generatiei sale si confirma cuvintele lui Cezar Ivanescu de dinaintea debutului editorial („poet impecabil, nascut iar nu facut”) si ale Constantei Buzea, din chiar momentul acelui debut („Daniel Corbu este un om al profesiei sale si poet pentru totdeauna”). Credem ca cea mai potrivita caracterizare i-o datoram tot unui poet: „Creatia lui îsi contine teorema. Daniel Corbu apartine promotiei ’80 a literaturii române dar ilustreaza o foarte interesanta disidenta fata de programul acesteia, revendicându-se mai curând de la trasaturile promotiei anterioare, în linia Mihai Ursachi – Cezar Ivanescu et comp. Apoi, poetul este – prin arsenalul de tehnici si prin atitudine – un postmodern, dar nu o data ironizeaza, cu voluptoasa râvna, postmodernismul” (Ion Mircea).
În studiile sale teoretice, Daniel Corbu este preocupat de afirmarea, impunerea si fluctuatiile generatiei poetice ’80, propunându-si sa releve existenta unor pregnante valori optzeciste paradigmatice. El îsi doreste, programatic, sa scrie, „din interior”, o istorie a generatiei poetice optzeciste si, în acest scop, publica studii în care analizeaza nenumarate volume de versuri ale congenerilor. Astfel, Daniel Corbu stabileste, în Rostirea postmoderna. Generatia poetica’ 80 în literatura româna (2013), un set de linii directoare sintetizatoare, numite „paradigme”, în cuprinsul carora fiecare poet este portretizat cu trasaturile sale specifice, în asa fel creionate, încât sa ilustreze orientarea fundamentala respectiva.
SCRIERI: Intrarea în scena (Bucuresti, 1984), Plimbarea prin flacari (Bucuresti, 1988), Preludiu pentru trompeta si patru pereti (Piatra-Neamt, 1992), Documentele Haosului (Piatra-Neamt, 1993), Spre fericitul nicaieri (Piatra-Neamt, 1995), Cântece de amagit întunericul – antologie (Timisoara, 1996), Manualul bunului singuratic (Piatra-Neamt, 1997), Duminica fara sfârsit – antologie (Botosani, 1998), Generatia poetica ’80. Portrete critice (Iasi, 2000), Omul suspendat– douazeci si una de fantasmagorii în ritm de blue¬jazz (povestiri) (Iasi, 2001), Intimitatea publica a poeziei – sapte eseuri despre comportamentul liric (Iasi, 2002), Cartea urmelor, poeme (Iasi, 2002), Postmodernismul pe întelesul tuturor – eseu (Iasi, 2003), Documentele haosului – antologie (Iasi, 2003), Generatia poetica ’80 si rostirea postmoderna – eseuri (Iasi, 2006), Evanghelia dupa Corbu si alte poeme (Iasi, 2006), Refugii postmoderne, poeme (Iasi, 2007), Neoavangarda româneasca – eseuri; vol. I si vol. II (Iasi, 2008), Eonul Marelui Desant – antologie (Iasi, 2009), Urmele lui Dumnezeu si alte povestiri (Iasi, 2009), Apocalipsa de fiecare zi, poeme (Iasi, 2009), Poftiti, Domnule Kafka!, poeme (Iasi, 2010), Viata de fiecare zi la Iasi pe vremea lui Daniel Corbu povestita de el însusi, poeme (Iasi, 2010), Refugii postmoderne, poeme (Iasi, 2011), Documentele Haosului – antologie (Iasi, 2011), Noi vesti despre pasarea oarba Dali, poeme (Iasi, 2012), Escale în Panteon. Portrete literare (Iasi, 2012). Rostirea postmoderna. Generatia poetica ’80 în literatura româna, Iasi, 2013.

*
REPERE BIBLIOGRAFICE: T.T. Cosovei, „Lumea privita printre degete”, în Pornind de la un vers, Bucuresti, 1990, pp. 228–231; Al. Cistelecan, Dictiunea melancoliei, în „Luceafarul”, nr. 42/1992; R.G. Teposu, [Daniel Corbu], în Istoria tragica & grotesca a întunecatului deceniu literar noua, Bucuresti, 1993, p. 99; I. Boldea, Fata si reversul, în „Vatra”, nr. 4/1993; V. Spiridon, Întrebari si lacrimi, în „Familia”, nr. 9/1993; M. Mincu, „Daniel Corbu (1956)”, în Poeticitate româneasca postbelica Constanta, 2000, pp. 433–435; Gh. Grigurcu, „Un supraromantism”, în Poezie româna contemporana, I, Iasi, 2000, pp. 289–295; G. Vulturescu, „Daniel Corbu, un magician al expresiei lirice”, în Cronicar pe frontiera Poesis, Iasi, 2005, pp, 92–97; I. Rotaru, [Daniel Corbu], în O istorie a literaturii române, Bucuresti, 2009, pp. 913–914; Emanuela Ilie, „Daniel Corbu”, în Dictionarul poeziei iesene, Iasi, 2011, pp. 98– 104. Catinca Agache, Daniel Corbu – un optzecist orfic (eseu), Iasi, 2013; Lucian Gruia, Haosul condamnat la visare (Eseu despre poezia lui Daniel Corbu), Iasi, 2013.

Vasile Spiridon