INVITATUL PORTO-FRANCO

Aura Christi

Sonata cu vulturi
Toamna, mai frumoasa decât o capodopera,
trece din eu spre Eu si privirea
cu umbra lenesa mi-o acopera.

Ochiul mai naste imagini desperecheate,
cerul de pe munti îl ridica usor
catre vremile celelalte.

Gândul adasta-n iutimea vulturului nenascut,
rascolind orizontul rosu, negru,
si viitorul prezent de mult.

Dorul de gheata aprinde aspre dorinti
pâna nu-mi doresc decât o toamna-n dezmat,
invadata de vulturi si sfinti.

Sonata de toamna
Va fi târziu, va fi momentul potrivit.
Tu, nascut mereu numai din amintire,
închis în secolul viitor sau în zid,
vei fugi, vei veni într-o alta fire

a lucrurilor, a toamnei. Plutind usor,
vei veni, cu aripile strânse în sira
spinarii. Ne vei aduce dinspre Alcor
sufletul si aerul de Altamira.

Apoi vei aduce singuratati, din ploi
uriase alese. Ne vei izola
în aburul lor de mangan ca sa fim noi
însine. Vom citi Homer, Rilke, Zola...

Va fi târziu, deci, tocmai timpul potrivit.
Ne vom retrage-ntr-un alt zid desavârsit.

Ora risipei
Statuie-a sfârselii e-acest început de zi.
Rabinii toamnei – prezenti pâna la durere.
Banchetul culorilor... Cine va îndrazni
sa rupa vraja, va pieri nins de tacere!

Liniste, miroase a moarte prematura.
Extazul mortii, întetit, naste lentoare.
Se renunta la gesturi, se tace din gura
si-n ora risipei se priveste la soare

din orbita sinelui... Cine se-anunta de
pretutindeni cu vocea pe lucruri prelinsa?
Cine striga: – Miroase a prada limpede

si vine o vreme de patimi neatinsa?...
Acum se merge-ncet prin anotimpul sfârsit
în zori, pâna la suferinta, pâna la mit.

Aproape doina
La treizeci de ani te mutasesi într-un zid.
Era bine acolo, în zidul fierbinte.
Ai adus în sângele lui, încet gândit,
alb, sori tragici, vulturi, planete, cuvinte,

strigatul prietenilor, mai viguros
ca moartea, bolile lor geloase, stravechi,
închise-n tinuturile rosii, de os,
ale poemului total, pur, în urechi

rostogolit asemeni unei rugaciuni
fara cuvinte – punând lumea-n miscare.
Ai luat viata ca un dans pe-ncinsi taciuni

traita. Moarte-ai luat de la fiecare.
Era bine în aerul de otel, de zid.
Lui Dumnezeu îi cereai putere. Atât.

Sonata în palimpsest
Aceste versuri asemeni unui galop spargând
linistea zbuciumata iute noapte de noapte –
le-aud rasucindu-se-n maruntaie, frunze, gând,
le ascult de secole cu urechi vinovate.

E bine. Din trupul meu ce miroase a mure,
a bezna oarba si a hârtie, ma strecor în somn
ori în moarte. Frig linistit, alb. Sa ma îndure
îngerii erorii, luminând metalicul dom

al iubirii nedezlegate. Cine din mine
dusmanos îmi porunceste sa fiu, sa cutremur
râsul trecerii, cerul neverosimil? Cine

m-azvârle-n apocalipsa? E bine. Si tremur.
De mine m-ascund în versuri. E-nceput de moarte?
Noapte. Învat sa respir. Reintru-n viata, poate.

Sonata pe urmele adolescentei
Dar e târziu. Si ochiul meu te va pierde.
În toamna nevindecata pleci si te pierzi
cu tot cu îngerii mei somnolenti, gri, verzi,
oglinditi în zarea de fier care vede.

Nici un cuvânt. Un freamat sacadat, de vid.
Prima iubire, prima luna taiata,
de capatul unei priviri atârnata...
Si respirarile mutând acelasi zid,

pe care ai învatat sa-l suporti, iubind...
Într-un cerc prea limpede întârziata
vei adormi si vei amâna, nelovind.

În ochiul meu, în liniste te vei pierde.
Mirarea va trece prin trup ca o haita
pe urma ta aspra care totul vede.

Sonata învesnicirii
Stam singura si ghemuita-n mine adânc.
Ce spatiu larg pentru vedere dezvelisem!
Cosmogonii de întâmplari sub ochiul meu spiritual
se succedau – limb al caderii în duh, în prorociri, în vise.

Stam singura-n poemul ce se va fi desavârsit cândva.
Dar pâna vesnicia va lucra în straturile-i pure –
eu, dormitând, voi urmari îngeri gurmanzi nascuti din verb,
iubiri închise în legi indiferente, sacre, dure.

Ce gând, ce fapta vrea sa împlineasca Domnun mine,
în fondul intim al fiintei, spre care ceas de ceas ma-ndrept?
Trecând din eu în eu, ma-ntorc spre mine însami.
Stau în sicriul luminat, ma vad, respir si ma astept.

O, ce nopti si adâncimi mi se deschid sub tâmpla!
As vrea sa ma descriu cum mi-as descrie mâna privita îndelung.
Ce gând si ce lucrare învesniceste Dumnezeu în mine?
Merg înaintea mea tot timpul. Dar nu m-ajung. Da. Nu ajung.

Nenumitul
Era liber ca marile ce urcau la cer.
Era neschimbat ca mersul viu al timpului.
Parea ca se strecoara, merge piezis, stingher.
Respira aerul încins al Olimpului.

Era pe veci înfrânt, ocrotit de-o putere
negustata, tot mai apriga, tot mai mare.
Avea trup, anotimpuri, mit, doine, vedere.
În sine purta temple de aer, de sare,

secole de-argint, fulgere dezlantuite...
Oho, si cât era de-ncrezator, transparent!...
Strângea polenul armoniei nenumite

ce ne tine în viata, în golu-i vehement
si necesar, încins din ce în ce mai tare
de el, care-i altul de-a pururi, de cel care...