Poet reprezentativ al generatiei saizeciste, nascut pe meleagurile
Covurluiului, la Tg. Bujor, Grigore Hagiu s-a manifestat în timpul vietii
sale nu numai în domeniul literaturii, ci si în cel al artelor
plastice. El însusi înzestrat cu reale aptitudini pentru desen
si pictura (stau marturie multele desene si picturi ramase de la el), hranit
cu lecturi consistente, cu o sora si un cumnat excelenti pictori si graficieni
(Gina Hagiu si Eugen Popa), cu numerosi prieteni plasticieni (Florin Puca,
Vasile Gorduz, Constantin Dipse, Nicapetre, Constantin Piliuta etc.), poetul
a acumulat temeinice cunostinte de istoria artei, de tehnici ale artelor plastice
si urmând pilda unor înaintasi într-ale scrisului, precum
Nicolae Petrascu, N. D. Cocea, Stefan l. Nenitescu, Oscar Walter Cisek, lon
Minulescu, Eugen lonescu, Nicolae Carandino, Victor lon Popa, Petru Comarnescu
s.a.), a desfasurat o bogata activitate publicistica, scriind la revistele
la care a lucrat sau a colaborat zeci de cronici plastice, medalioane, eseuri.
Fenomenul plastic românesc din toate timpurile, dar mai ales cel cu
care a fost contemporan, l-a interesat în mod deosebit, l-a urmarit
în manifestarile expozitionale, în simpozioane si tabere nationale
de creatie si cu o uimitoare competenta, de care nimeni nu se îndoieste,
l-a comentat în articolele sale, lasându-ne marturii substantiale
despre arta din deceniile VII-lX ale secolului trecut. În 1984, cu un
an înaintea trecerii sale în eternitate, aceste articole le-a
adunat în volumul „Bucurestiul artistic”, aparut la Editura
Sport-Turism.
Urmarind creatia artistilor români, analizând aportul celor mai
reprezentativi creatori din domeniul artelor vizuale la îmbogatirea
patrimoniului artistic national si universal, Grigore Hagiu ajunge la concluzia
ca ceea ce da personalitate artei acestora este echilibrul, stiinta de esentializa
realul si de a exprima frumosul din natura si societate printr-un limbaj care
sa-i individualizeze. „Excesul, scrie cronicarul plastic, n-a stat niciodata
în firea artistului român. Un echilibru fundamental, adeverind
frumosul prin moral si moralul prin frumos, rezista pâna astazi. Pictorii
si sculptorii nostri actuali si-au facut, din aceasta veche si mereu noua
credinta, profesiunea lor artistica intima”. Poetul a remarcat marea
si diversificata explozie creatoare ce si¬a facut simtita prezenta în
plastica noastra dupa 1970, subIIniind ca „arta plastica, fiind, prin
natura ei, prin vizualitate, un limbaj mai rapid si universal, are toate sansele
de a se impune cu mai multa usurinta”, accentuând în acelasi
timp ca unul din câstigurile sale de mare importanta racordul acesteia
la marile valori ale plasticii noastre dintotdeauna, reîntoarcerea artistilor
la izvoarele primordiale, mereu inepuizabile, ale folclorului, la ceea ce
el are specific si esential. Toate acestea petrecându-se o data cu posibilitatile
create artistilor „de confruntare directa cu cele mai de seama opere
ale artei universale”.
Capitolul „Pantheon” al cartii amintite este dedicat unor mari
personalitati ale artei românesti, care au impus pictura si sculptura
noastra pe plan european (Andreescu, Luchian, Brâncusi, Petrascu, Pallady,
Ghiata, Anghel, Sirato, Catargi, Ladea, Ciucurencu), dupa cum în cel
intitulat „Portrete contemporane” întâlnim articole
referitoare la o întreaga pleiada de artisti contemporani poetului:
Comeliu Baba, Ovidiu Maitec, Eugen Popa, Constantin Dipse, Constantin Piliuta,
lon Gheorghiu, Sabin Balasa, Florin Puca, Mircea Stefanescu, Virgil Almasan,
Octav Grigorescu, Horia Bemea, Constantin Ppopovici, Georgeta Naparus, Vasile
Gorduz, Gheorghe iliescu-Calinesti, Pavel Codita, Stefan Câltea, Eugen
Taru, Eugenia Hagiu, Geta Bratescu, Aurel Nedel, Constantin Lucaci, Gheorghe
Spiridon, Viorel Marginean, Costel Badea etc.
Unicitatea peisajelor din ciclul „Deal” al lui Horia Bernea, initiatorul
Scoiii de la Poiana Marului, comparata de lon Frunzetti cu Barbizon si Balcic,
îl determina sa noteze: „Rareori am avut ocazia sa vad, expuse
laolalta, lucrari mai soiide, mai bine construite, mai frumoase. Senzatia
de univers artistic intim gândit, sensibilitatea în adâncime,
stapânindu-te egal, când vezi dar si când revezi lucrarile,
dovedeste o putemica personalitate. Dealul despre care n-am stiut nimic pâna
acum, Borî-Bardas, aflat între Brasov si Valea Marului, se va
lega de acum înainte nemijlocit de numele pictorului. El ni l-a relevat
prin magia si consistenta culorilor”. Scriind despre litografiile colorate
ale lui Eugen Popa, Grigore Hagiu îl considera pe artist un „desenator
de mare vocatie si rigoare, un pictor simtind pâna în vârful
unghiilor voluptatea culorii, tinzând catre simplitate, catre expresivitate”,
în timp ce despre Stefan Câltea afirma ca „stie sa se raporteze
la o lume aparte, în perimetrul careia, prin traire concentrata, metafora
devine singurul mod, dar si cel mai înalt de comunicare, si ca motivele,
desi atât de noi, par traditionale”. În aceasta misterioasa
înmagazinare de canoane, aceleasi si totusi mereu transfigurate, altele,
purtând girul unui generos anonimat”, crede Grigore Hagiu „sta
poate legatura cea mai adevarata a lui Stefan Câltea cu arta populara,
cu sensul ei prim si în aceeasi masura cu propriul mod de a vedea lumea”.
La Virgil Almasanu remarca „dimensiunea monumentala, consecventa rafinamentului
pictural, compozitia ritmica, suflul epopeic”, iar despre Constantin
Piliuta spune ca îl caracterizeaza „o luciditate stranie, de o
neobisnuita franchete, mereu în plina lumina”. lon Alin Gheorghiu
„este prezenta vie a unei împliniri artistice iesite din comun”;
Mihail Laurentiu are „vocatia sculpturii deschisa spatiului liber”,
problema-cheie care-l preocupa din punct de vedere tematic fiind cea a cuplului.
În etapa de început a Eugeniei Hagiu, când artista, în
lucrarile sale, s-a orientat spre zugravirea imaginilor locurilor natale,
îi gaseste afinitati cu Van Gogh în „nervozitatea solara”
ce o caracterizeaza. „Sudul moldovenesc, scrie Grigore Hagiu, acel peisaj
de ses deluros, sarac dar ferm în linii, cu suavitati vegetale desprinse
sa se dezvaluie pe de-a-ntregul numai sufletului plamadit si una cu el, a
constituit si constituie înca piatra de încercare a artei profesata
de Eugenia Hagiu. Pictorita se reîntoarce la imaginile natale, cu modestie
si timiditate, redescoperindu-le abia în timp, pe masura ce lucreaza,
drept obsesii fundamentale. Desenul si culoarea sunt învatate, adaugate
la un fond de traire persistent, precizia si luminozitatea rasar laolalta,
se verifica în perimetrul solului natal. Gesturi, atitudini si psihologii
umane sunt tratate cu naturalete, cu acea bucurie indicibila a regasirii de
sine si deopotriva a artei. Câmpurile cu grâu si porumb, salcâmii,
salciile mai ales, îmbogatind pangiica firava a râului, nuanteaza
nu numai un fel de a aborda realul dar si o anume sensibilitate, pactizând
cu luxuria suava, mai mult imaginata decât existând într-adevar”.
Pe lon Popescu-Negreni îl considera „adeptul trairii la fata locului”,
peisajul reprezentând pentru el „un moment liric unic”;
caracteristicile picturii lui Vasile Grigore ar consta în „muzicalitatea
formelor, o anume visare înfiorata de evanescente si melancoIIa usor
îngândurata a culorilor”.
Aria scrierilor despre arta ale lui Grigore Hagiu nu se limiteaza doar la
articolele din cele doua capitole din cartea la care ne-am referit. Chiar
în paginile acesteia întâlnim eseuri ca „Sensul monumentalitatii”,
„Tulburatoarea continuitate”, „Bizantinism”, ”Costumul
de curte”, „Muzeul Satului”, „Autoportretul”,
„Spiritul academic”, „Peisajul”, „Magura”,
„Naivii”, sau articole despre pictura europeana din colectiile
Muzeul National de Arta al României, despre arta chineza, capodopere
ale artei mexicane, valori ale picturii olandeze, fenomenul Picasso, plastica
poloneza contemporana. Asadar, o paleta foarte larga de probleme ale artei
a stat în atentia obiectivului actului critic al poetului, materializata
în cronici plastice, eseuri si medalioane scrise cu pertinenta, cu respect
pentru cuvântul tiparit, articole care au contribuit la întelegerea
si promovarea artei românesti si a exponentilor ei, la formarea gustului
marelui public pentru frumosul artistic. În totalitatea lor, aceste
scrieri ale lui Grigore Hagiu despre arta plastica se disting printr-un discurs
coerent, clar, bogat în informatii, prin judecati de valoare personale
si stiinta argumentarii. Poetul stapâneste proprietatea termenilor,
face asociatii uneori surprinzatoare, trimiteri care confirma o zestre culturala
acumulata cu temeinicie. Chiar si atunci când limbajul îmbraca
haina metaforei poetice, ceea ce este important pentru el ramâne valorizarea
estetica a lucrarilor. Din perspectiva timpului care a trecut, aceste scrieri
pastreaza firesc valabilitatea opiniilor, aprecierilor si consideratiilor
facute de autorul lor, constituind documente pretioase pentru specialistii
care studiaza arta contemporana româneasca în deceniile 7-9 ale
secolului al XX-lea.
