Grigore Hagiu si artele plastice

Poet reprezentativ al generatiei saizeciste, nascut pe meleagurile Covurluiului, la Tg. Bujor, Grigore Hagiu s-a manifestat în timpul vietii sale nu numai în domeniul literaturii, ci si în cel al artelor plastice. El însusi înzestrat cu reale aptitudini pentru desen si pictura (stau marturie multele desene si picturi ramase de la el), hranit cu lecturi consistente, cu o sora si un cumnat excelenti pictori si graficieni (Gina Hagiu si Eugen Popa), cu numerosi prieteni plasticieni (Florin Puca, Vasile Gorduz, Constantin Dipse, Nicapetre, Constantin Piliuta etc.), poetul a acumulat temeinice cunostinte de istoria artei, de tehnici ale artelor plastice si urmând pilda unor înaintasi într-ale scrisului, precum Nicolae Petrascu, N. D. Cocea, Stefan l. Nenitescu, Oscar Walter Cisek, lon Minulescu, Eugen lonescu, Nicolae Carandino, Victor lon Popa, Petru Comarnescu s.a.), a desfasurat o bogata activitate publicistica, scriind la revistele la care a lucrat sau a colaborat zeci de cronici plastice, medalioane, eseuri. Fenomenul plastic românesc din toate timpurile, dar mai ales cel cu care a fost contemporan, l-a interesat în mod deosebit, l-a urmarit în manifestarile expozitionale, în simpozioane si tabere nationale de creatie si cu o uimitoare competenta, de care nimeni nu se îndoieste, l-a comentat în articolele sale, lasându-ne marturii substantiale despre arta din deceniile VII-lX ale secolului trecut. În 1984, cu un an înaintea trecerii sale în eternitate, aceste articole le-a adunat în volumul „Bucurestiul artistic”, aparut la Editura Sport-Turism.
Urmarind creatia artistilor români, analizând aportul celor mai reprezentativi creatori din domeniul artelor vizuale la îmbogatirea patrimoniului artistic national si universal, Grigore Hagiu ajunge la concluzia ca ceea ce da personalitate artei acestora este echilibrul, stiinta de esentializa realul si de a exprima frumosul din natura si societate printr-un limbaj care sa-i individualizeze. „Excesul, scrie cronicarul plastic, n-a stat niciodata în firea artistului român. Un echilibru fundamental, adeverind frumosul prin moral si moralul prin frumos, rezista pâna astazi. Pictorii si sculptorii nostri actuali si-au facut, din aceasta veche si mereu noua credinta, profesiunea lor artistica intima”. Poetul a remarcat marea si diversificata explozie creatoare ce si¬a facut simtita prezenta în plastica noastra dupa 1970, subIIniind ca „arta plastica, fiind, prin natura ei, prin vizualitate, un limbaj mai rapid si universal, are toate sansele de a se impune cu mai multa usurinta”, accentuând în acelasi timp ca unul din câstigurile sale de mare importanta racordul acesteia la marile valori ale plasticii noastre dintotdeauna, reîntoarcerea artistilor la izvoarele primordiale, mereu inepuizabile, ale folclorului, la ceea ce el are specific si esential. Toate acestea petrecându-se o data cu posibilitatile create artistilor „de confruntare directa cu cele mai de seama opere ale artei universale”.
Capitolul „Pantheon” al cartii amintite este dedicat unor mari personalitati ale artei românesti, care au impus pictura si sculptura noastra pe plan european (Andreescu, Luchian, Brâncusi, Petrascu, Pallady, Ghiata, Anghel, Sirato, Catargi, Ladea, Ciucurencu), dupa cum în cel intitulat „Portrete contemporane” întâlnim articole referitoare la o întreaga pleiada de artisti contemporani poetului: Comeliu Baba, Ovidiu Maitec, Eugen Popa, Constantin Dipse, Constantin Piliuta, lon Gheorghiu, Sabin Balasa, Florin Puca, Mircea Stefanescu, Virgil Almasan, Octav Grigorescu, Horia Bemea, Constantin Ppopovici, Georgeta Naparus, Vasile Gorduz, Gheorghe iliescu-Calinesti, Pavel Codita, Stefan Câltea, Eugen Taru, Eugenia Hagiu, Geta Bratescu, Aurel Nedel, Constantin Lucaci, Gheorghe Spiridon, Viorel Marginean, Costel Badea etc.
Unicitatea peisajelor din ciclul „Deal” al lui Horia Bernea, initiatorul Scoiii de la Poiana Marului, comparata de lon Frunzetti cu Barbizon si Balcic, îl determina sa noteze: „Rareori am avut ocazia sa vad, expuse laolalta, lucrari mai soiide, mai bine construite, mai frumoase. Senzatia de univers artistic intim gândit, sensibilitatea în adâncime, stapânindu-te egal, când vezi dar si când revezi lucrarile, dovedeste o putemica personalitate. Dealul despre care n-am stiut nimic pâna acum, Borî-Bardas, aflat între Brasov si Valea Marului, se va lega de acum înainte nemijlocit de numele pictorului. El ni l-a relevat prin magia si consistenta culorilor”. Scriind despre litografiile colorate ale lui Eugen Popa, Grigore Hagiu îl considera pe artist un „desenator de mare vocatie si rigoare, un pictor simtind pâna în vârful unghiilor voluptatea culorii, tinzând catre simplitate, catre expresivitate”, în timp ce despre Stefan Câltea afirma ca „stie sa se raporteze la o lume aparte, în perimetrul careia, prin traire concentrata, metafora devine singurul mod, dar si cel mai înalt de comunicare, si ca motivele, desi atât de noi, par traditionale”. În aceasta misterioasa înmagazinare de canoane, aceleasi si totusi mereu transfigurate, altele, purtând girul unui generos anonimat”, crede Grigore Hagiu „sta poate legatura cea mai adevarata a lui Stefan Câltea cu arta populara, cu sensul ei prim si în aceeasi masura cu propriul mod de a vedea lumea”. La Virgil Almasanu remarca „dimensiunea monumentala, consecventa rafinamentului pictural, compozitia ritmica, suflul epopeic”, iar despre Constantin Piliuta spune ca îl caracterizeaza „o luciditate stranie, de o neobisnuita franchete, mereu în plina lumina”. lon Alin Gheorghiu „este prezenta vie a unei împliniri artistice iesite din comun”; Mihail Laurentiu are „vocatia sculpturii deschisa spatiului liber”, problema-cheie care-l preocupa din punct de vedere tematic fiind cea a cuplului. În etapa de început a Eugeniei Hagiu, când artista, în lucrarile sale, s-a orientat spre zugravirea imaginilor locurilor natale, îi gaseste afinitati cu Van Gogh în „nervozitatea solara” ce o caracterizeaza. „Sudul moldovenesc, scrie Grigore Hagiu, acel peisaj de ses deluros, sarac dar ferm în linii, cu suavitati vegetale desprinse sa se dezvaluie pe de-a-ntregul numai sufletului plamadit si una cu el, a constituit si constituie înca piatra de încercare a artei profesata de Eugenia Hagiu. Pictorita se reîntoarce la imaginile natale, cu modestie si timiditate, redescoperindu-le abia în timp, pe masura ce lucreaza, drept obsesii fundamentale. Desenul si culoarea sunt învatate, adaugate la un fond de traire persistent, precizia si luminozitatea rasar laolalta, se verifica în perimetrul solului natal. Gesturi, atitudini si psihologii umane sunt tratate cu naturalete, cu acea bucurie indicibila a regasirii de sine si deopotriva a artei. Câmpurile cu grâu si porumb, salcâmii, salciile mai ales, îmbogatind pangiica firava a râului, nuanteaza nu numai un fel de a aborda realul dar si o anume sensibilitate, pactizând cu luxuria suava, mai mult imaginata decât existând într-adevar”. Pe lon Popescu-Negreni îl considera „adeptul trairii la fata locului”, peisajul reprezentând pentru el „un moment liric unic”; caracteristicile picturii lui Vasile Grigore ar consta în „muzicalitatea formelor, o anume visare înfiorata de evanescente si melancoIIa usor îngândurata a culorilor”.
Aria scrierilor despre arta ale lui Grigore Hagiu nu se limiteaza doar la articolele din cele doua capitole din cartea la care ne-am referit. Chiar în paginile acesteia întâlnim eseuri ca „Sensul monumentalitatii”, „Tulburatoarea continuitate”, „Bizantinism”, ”Costumul de curte”, „Muzeul Satului”, „Autoportretul”, „Spiritul academic”, „Peisajul”, „Magura”, „Naivii”, sau articole despre pictura europeana din colectiile Muzeul National de Arta al României, despre arta chineza, capodopere ale artei mexicane, valori ale picturii olandeze, fenomenul Picasso, plastica poloneza contemporana. Asadar, o paleta foarte larga de probleme ale artei a stat în atentia obiectivului actului critic al poetului, materializata în cronici plastice, eseuri si medalioane scrise cu pertinenta, cu respect pentru cuvântul tiparit, articole care au contribuit la întelegerea si promovarea artei românesti si a exponentilor ei, la formarea gustului marelui public pentru frumosul artistic. În totalitatea lor, aceste scrieri ale lui Grigore Hagiu despre arta plastica se disting printr-un discurs coerent, clar, bogat în informatii, prin judecati de valoare personale si stiinta argumentarii. Poetul stapâneste proprietatea termenilor, face asociatii uneori surprinzatoare, trimiteri care confirma o zestre culturala acumulata cu temeinicie. Chiar si atunci când limbajul îmbraca haina metaforei poetice, ceea ce este important pentru el ramâne valorizarea estetica a lucrarilor. Din perspectiva timpului care a trecut, aceste scrieri pastreaza firesc valabilitatea opiniilor, aprecierilor si consideratiilor facute de autorul lor, constituind documente pretioase pentru specialistii care studiaza arta contemporana româneasca în deceniile 7-9 ale secolului al XX-lea.

CorneIiu STOlCA