INTERVIUL PORTO-FRANCO

Cu poetul ION CRISTOFOR
(despre viata si scris, despre prietenie si Cronica stelelor s.a.)

- Domnule Ion Cristofor, întrucât este ziua Dumneavoastra de nastere, permiteti-mi sa va urez “La multi ani! ”, bucurii, sanatate, împliniri si inspiratie.
-Iubita poeta Angela Baciu, va multumesc pentru urari si, la rândul meu, va doresc sanatate, viata lunga si prospera, cu carti bune si cât mai multi cititori.
- Ce va doriti de ziua Dumneavoastra? Aveti un gând, ceva de realizat, de împlinit?
- Nu-mi doresc nimic special de ziua mea. Viata mea a fost întotdeauna austera si am învatat de mic sa ma multumesc cu putin, cu ceea ce ne ofera bunul Dumnezeu. Nu-mi doresc nici macar o masina, m-as bucura sa pot mereu umbla pe jos, fara baston si fara cocoasa, daca e posibil. De la o anume vârsta, singurul lucru important e sanatatea. Cum sunt înca un tânar sexagenar, am, desigur, în tolba tot soiul de proiecte pe care le sper realizate pe termen scurt – o carte de poezie si o alta de critica literara. Înca lucrez la ele, dar trag nadejde sa le vad tiparite pâna la sfârsitul anului. În ce priveste “gândul”, ca la orice om îmi trec multe (gânduri) prin cap. Unele mai luminoase, altele mai întunecate, altele ascunse de-a binelea. La vârsta mea mai îti faci desigur proiecte de viitor, desi un proverb spune ca Dumnezeu zâmbeste când oamenii îsi fac proiecte.
- Cum arata o zi din viata Dumneavoastra?
- Viata mea e de o platitudine înspaimântatoare. Sunt functionar la Primaria clujeana de peste 15 ani, iar viata unui functionar nu are nimic spectaculos. Munca mea de la birou înseamna verificare de facturi si bonuri fiscale, lecturi obligatorii din legi, ordonante, contracte si hotarâri de Consiliu local. Nu ma deosebesc prea mult de un contabil sau de un celebru personaj kafkian. Dupa opt ore petrecute la birou, e greu sa mai gasesti energie pentru scris. Asa ca a trebuit sa-mi revizuiesc fundamental existenta în ultimele doua decenii, cu atât mai mult cu cât viata nu te scuteste de unele evenimente bulversante. În primul rând, am renuntat la televizor, devenit un soi de opiu al lumii moderne, un odios cronofag. Nu neg importanta televiziunii, dar, din pacate, aceasta a devenit la noi un excelent mijloc de manipulare, de spalare a creierelor. Acest obiect al vietii moderne revarsa asupra noastra un torent nesfârsit de publicitate, modelându¬ti parsiv gusturile, sugerându-ti ce sa manânci, ce sa îndragesti, ce sa urasti, ce sa votezi etc. Asa ca am renuntat la aceasta tiranie, care o întrece cu mult pe cea a unei soacrei sau a unei neveste cicalitoare. Mai pastrez doar viciul de a citi presa. Iar în ultimii ani, ca o compensatie, am început sa pictez, asta mai ales în noptile în care ma viziteaza insomniile. E foarte adevarat ce se spune: suma viciile noastre ramâne mereu constanta...
- Citindu-va biografia, am gasit acest text despre Dumneavoastra, semnat de Adrian Marino: ”Discret, interiorizat, politicos, poetul nu pare prea bine integrat <<vietii literare>>, turbulenta si exhibitionista. Citindu-l, îl întelegem mai bine. Ion Cristofor este preocupat, obsedat chiar de ideea si soarta poetului, despre care cultiva o imag¬ine mai curând sumbra, profund interiorizata, plina de gravi¬tate si de neliniste. Deloc conventional, Ion Cristofor scruteaza drama poetului si a poeziei cu luciditate si cu tal¬ent evident”. Cum v-ati caracteriza?
- În principiu nu cred ca as avea multe de adaugat portretului pe care Adrian Marino mi l-a facut. Sigur e ca am evitat mereu “viata literara”, turbulenta si boema. Din pacate, boema se bucura de un nemeritat prestigiu la noi. Între restaurant si biblioteca, scriitorul român alege de cele mai multe ori viata între halbe si sticle de votca. Nu sunt un sfânt, nici macar un ins cu vocatie monahala, dar sincer ma îngrozesc sa con- stat ca nenumarati confrati pot fi gasiti cu regularitate la restaurant sau la cafenea. E adevarat, la restaurant se consolideaza gloriile, acolo se fac aliante si coterii. În tinuturile noastre, spiritul de gasca e covârsitor. Multi cred ca de la Capsa se ajunge mai usor în Academie decât de la biblioteca. Sunt prietenos din fire si nu resping viata literara, ci doar unele paliere ale ei. De pilda, sunt stupefiat de superficialitatea unor confrati mai tineri ce se cultiva mai ales pe Internet si pe Facebook. Am rasfoit, în aceste zile, cartea unui tânar scriitor despre un mare poet român, iar lista lui bibliografica (restrânsa la trei titluri) se deschidea cu Wikipedia... Din pacate, la noi prestigiul talentului nativ, al celui care scrie dupa cum îl taie capul, e înca foarte mare. Nu cred în scriitorii ce evita biblioteca, în cei ce-si imagineaza ca literatura începe cu ei. Poate sunt demodat, dar eu cred înca în spiritul traditiei, în continuitatile fertile, cele care permit rupturile si asigura patul germinativ al modernizarii. Dupa cum, e greu sa concepem literatura fara spirit critic. Vrei, nu vrei uneori preferam solitudinea acestei “vieti literare”.
- Sa facem un exercitiu de imaginatie si sa ne întoarcem putin în timp. Suntem în fata unei cesti de cafea si depanam amintiri. În anul 1969 ati debutat în revista “Familia”, cum a fost? Cine v-a “descoperit”? Cine era în colectivul redactional de atunci?
- Am debutat la Posta redactiei pe care o tinea, atunci, poetul Stefan Augustin Doinas.Terminasem clasa a IX-a, eram în vacanta de vara, pe care o petreceam în comuna mea natala. Pe câteva file rupte dintre-un caiet cu linii, i-am trimis poetului câteva poezii. A publicat una singura, încurajându-ma sa revin dupa câtva timp. Nu am mai revenit niciodata, caci eram, pe atunci, bântuit de un demon perfectionist care îmi soptea mereu: “mâine vei fi mai bun!” În ciuda atacurilor la care e supusa efigia poetului Stefan Augustin Doinas, nu ma sfiesc sa vad în el una din personalitatile proeminente ale poeziei noastre, un spirit generos, care a facut posibil debutul unor scriitori tineri. Ma întristeaza atacurile împotriva sa, ignorându-se contextul ideologic de atunci, precum si presiunile enorme exercitate asupra generatiei lui Doinas.
Tinerii, inclementii judecatori de azi uita ca cei mai multi membri ai Cercului Literar de la Sibiu au fost încarcerati, ca acestora li s-a interzis, pentru perioade mai lungi sau mai scurte, dreptul de a publica. Mi se pare ciudat ca cedarile si compromisurile, dureroase, ale acestor scriitori sunt judecate cu o cruzime nebanuita, în timp ce tortionarii si odraselele lor se bucura de pensii uriase, fara ca nimeni sa-i deranjeze. Pe de alta parte, constam ca exista o toleranta maxima pentru tot soiul de autori care au facut pactul cu diavolul si care se bucura astazi de lauri si privilegii. Bizara situatie ne îndreptateste sa credem ca acesti fosti delatori continua sa fie activi. Sigur, serviciile de informatii culeg date fara sa-si puna probleme morale, acesta e rostul si utilitatea lor. Dar ma astept, din partea istoricilor literari la o judecata mai nuantata a vinovatiilor din perioda comunista.
Ca sa raspund si la partea a doua a întrebarii dumnevoastra, ar trebui sa marturisesc ca revista “Familia” din perioada anilor 70 era una din publicatiile predilecte ale adolescentului care eram. Redactorul- sef de atunci era, daca bine îmi amintesc, poetul Alexandru Andritoiu, iar în colegiul revistei mai erau prezenti Radu Enescu (pe care aveam sa-l cunosc la amurgul vietii sale, pe un pat de spital al unei clinici clujene) si admirabilul critic si poet G.heorghe Grigurcu, ale carui cronici si poezii le savuram înca de pe atunci. Citeam cu mare placere articolele lui Ovidiu Cotrus, la care aveam sa-i urmaresc, ca student al Facultatii de Filologie din Cluj, serialul dedicat operei lui Mateiu Caragiale. Marturisesc ca eram sedus si de aspectul grafic de exceptie al publicatiei oradene, asigurat de plasticianul François Pamfil. E o bucurie sa constat ca, dupa câteva decenii de la debutul meu, revista “Familia”,condusa de Ioan Moldovan, prietenul si colegul meu de facultate, continua sa fie o revista vie, de cea mai buna calitate.
- Aceasta carte de interviuri (in care va fi publicat interviul) are ca teme: literatura si prietenia literara. În perioada anilor 1974 – 1976 ati fost redactor la revista “Echinox ”, cum se scria pe atunci? Ce prietenii literare ati legat? Ce amintiri s-au pastrat vii din acei ani?
- Perioada uceniciei mele la “Echinox” a fost una fabuloasa. Eram coleg de redactie cu Ioan Moldovan, Stefan Borbely, Virgil Podoaba, Gheorghe Perian, Aurel Pantea, regretatul Augustin Pop. Ne întâlneam în redactia de pe strada M. Kogalniceanu cu criticul Alexandru Cistelecan, Nicolae Oprea, Constantin Hârlav, Al. Th. Ionescu, Dan Damaschin – acestia cu un an sau doi mai mari decât noi. Tehnoredactor al “Echinoxului” era poetul Virgil Mihaiu, un rafinat poliglot, desavârsit iubitor si cunoscator al jazzului. Eram tineri si entuziasti, foarte silitori, studenti carora nu le scapa nici o carte buna din librarie. Chiuleam de la cursuri doar pentru a sta ceasuri întregi în Biblioteca Centrala a Universitatii Babes¬Bolyai, siderati de faptul ca treceam zilnic pe lânga asa numitul “bârlog al lui Faust”, o încapere în care lucrase Lucian Blaga, în perioada cea neagra a existentei sale. În ce ma priveste, etapa studentiei si a uceniciei la “Echinox” nu a fost cea mai roza a vietii mele. Cum absolvisem un liceu tehnic, am fost silit sa ma angajez imediat dupa terminarea celor cinci ani de cursuri tehnice, în care m-am canonit sa învat materii precum mecanica, electrotehnica, rezitenta materialelor sau automatizarile. Asa ca anul întâi de facultate l-am facut la fara frecventa. Saracia si nesansa m-au silit sa lucrez, din greu, la o fabrica de la marginea orasului. Am facut de toate în acea perioada – sudura, vopsit de stâlpi de înalta tensiune, încarcat de vagoane. Slabisem îngrozitor, asa ca am trecut la cursurile de zi, iar acest fapt m-a obligat la un efort suplimentar, datorat unor examene de difeernta. Mi-am revenit cu greu din acea stare de epuizare fizica si mentala la care am fost supus. Oricum, perioada studentiei si a “Echinoxului” a fost o perioada magica în felul ei. Si azi ma minunez cum a fost posibil ca, în plina dictatura, sa apara o revista în trei limbi, în care se traduceau texte din Heidegger si din marea poezie universala. Cenzura functiona desigur si atunci, dar oricum lantul câinelui era mai lung, iar cusca ideologica mai încapatoare. În plus, eram ogari tineri, puteam visa si croi planuri. Functiona între noi o prietenie literara ce excludea compromisurile si lipsa de exigenta. Îmi face placere sa constat ca toti colegii mei de la “Echinox” au ajuns personalitati respectate ale literaturii contemporane. Se pare ca Mircea Zaciu, respectatul nostru profesor, a avut dreptate atunci când declara, într-un interviu acordat lui Dorin Tudoran, aparut în revista “Luceafarul”, ca mizeaza pe câteva din numele colegilor pomeniti mai sus.
-De la debutul editorial si pâna astazi ati publicat numeroase carti, devenind una dintre marile personalitati ale literaturii române contemporane, cunoscut fiind ca un poet grav, cu o voce puternica. Cum ati parcurs toti acesti ani? V-au influentat, în vreun fel, vremurile, perioadele sociale/politice, curentele culturale?
- De la debutul meu din 1982, cu volumul În odaile fulgerului, au trecut, constat, peste trei decenii, în care, har Domnului, nu am avut timp sa ma plictisesc. Am avut parte de toate: bucurii, umilinte, amaraciuni, surprize mai mult sau mai putin placute. Inevitabil, vremurile si-au lasat sigiliul lor de ceara nu numai pe fruntea omului care sunt, ci si în cartile mele. Am cunoscut rigorile cenzurii, stupiditatea ideologiei comuniste, zelul activistilor politici, restrângerea libertatii de exprimare. Cu toate astea, am continuat sa scriu si sa cred în posibilitatea ivirii unor vremuri mai bune si mai generoase. Din pacate ceea ce a urmat dupa decembrie 1989 a depasit cu mult asteptarile noastre. Dictatura comunista a fost înlocuita de un capitalism salbatic, în care dicteaza adeseori banul si influenta noilor politruci politici. Sa te fereasca bunul Dumnezeu sa ajungi pe culoarele tribunalelor si Judecatoriei. La noi justitia e cu adevarat oarba, iar adevarul umbla mai mereu cu capul spart. De la portile tribunalelor pâna la cel al ministerelor vei constata atâta putreziciune, hotie si arbitrariu încât îti vine sa-ti iei lumea în cap. Am cunoscut pe propria piele binefacerile justitiei din tara noastra (nu stiu daca sa-i spun mai spun “a noastra”, caci România pare sa devina tot mai mult o colonie) si sunt edificat pe deplin cu monstruozitatile democratiei “originale” pe care au contruit¬o “oameni saraci, dar cinstiti”, fostii comunisti si urmasii lor.
Sunt oarecum întristat de ce se întâmpla la noi. Si nu vorbesc neaparat de mine. Ma gândesc, de pilda, la cei peste trei milioane de români care au luat drumul amar al bejeniei. Ne iluzionam ca nu mai avem exil, ci “diaspora”. E doar un fel de a ne fura palaria. Nu e doar vina liderilor politici, ce s-au întrecut, vreme de 25 de ani, în coruptie, în demagogie si incompetenta. E si vina noastra, a oamenilor de condei, care continuam sa scriem, cu o inconstienta de oameni nebuni, absconsele noastre însailari, subtile poeme textualiste, poeme erotice(sau pornografice de-a binelea), poeme despre stele, câini si pisici etc., ignorând tenebroasele manevre ce se fac în jurul nostru. Fabricile si combinatele au fost puse pe chituci, pamântul pentru care si-au pus gâtul sub sabie voievozii si înaintasii nostri e vândut într-o veselie vecina cu inconstienta. În ritmul acesta, în care punem pamântul, aurul si rezervele subsolului în mâna marilor corporatii multinationale, ne vom trezi, peste noapte, musafiri în propria tara.
Deunazi, un zoon politikon încerca sa ne abureasca cu marea sansa a românilor de a pleca în alte tari. Ca si cum a-ti parasi casa si rosturile din propria tara ar fi o bucurie. Somajul si sistemul corupt al mafiei multipartinice îi sileste pe multi dintre noi sa ia drumul bejeniei, mai rau decât în vremea navalirilor tataresti. E drept, avem tatarii nostri, bine instalati la cârma treburilor obstesti. Nu sunt un nostalgic, dar, de bine,de rau, în perioada dictaturii comuniste orice copil de la tara putea sa faca liceul si o facultate – cum a fost si cazul meu. Nici macar trei la suta dintre cei nascuti la sat nu mai pot visa astazi sa termine o facultate. Traversam o perioada social-politica nefasta si nu stiu când se vor îndrepta lucrurile.
În ce priveste influenta curentele culturale, singura grupare care m-a influentat a fost cea a miscarii echinoxiste, caracterizata prin echilibru, spirit critic, rigoare si respect fata de marile traditii ale culturii noastre nationale. Ceea ce se petrece în prezent e trist din multe puncte de vedere, dar nu pot sa neg totusi o anume vitalitate culturala. E adevarat, se scrie mult, se citeste putin si generatiile tinere sunt adeseori la limita decerebrarii. E o generatie care traieste între “Ok” si “Cool”, mimetica si semidocta. Sunt tineri care-si procura drogurile din curtea scolii si care au pierdut cultul muncii, al lucrului bine facut. Învatamântul dar si alte domenii fundamentale se politizeaza, iar politica e peste tot sâmburele coruptiei si putreziciunii. Traim în epoca lui copy -paste, a erzaturilor si a sfintei, marii nerusinari. Din pacate, natiunea si oamenii din presa se cutremura doar în situatiile când are loc câte un dezastru, cum a fost cel al accidentului aviatic din Apuseni. Abia atunci s-a constientizat ca institutii fundamentale ale statutului s-au dovedit ineficiente tocmai din cauza intruziunii factorilor politici. Nu s-a constientizat înca un adevar elementar, acela ca sunt domenii - cum ar fi universitatea, sportul, cultura, biserica etc.- unde politica ar trebui sa stea cu palaria în mâna, respectuoasa, la portile institutiei. În viziunea mea, poetul care pune o frunza de vita în fata adevarului (cum cei vechi puneau în fata sexului), poetul care întoarce privirea de la cruda, mizera realitate, balacindu-se în imaginar ca porcii lui Epicur, nu e în masura sa-mi inspire încredere. Detest falsii visatori, pe ipocriti si oportunisti, pe cei ce fac frumos în fata puterii, sperând într-o medalie sau în laurii otraviti, acordati de semidocti ajunsi în fotoliile ministerelor. Dar sa fim linistiti, sa ne vedem de muncile si zilele noastre: laurii se usca degraba pe fruntea celor nevrednici.
- Cu trecerea timpului, cum va simtiti poezia? Tonul, exprimarea, temele sunt aceleasi?
- Cu trecerea timpului, e sigur ca nu numai structura oaselor ni se transforma, ci si cea a poemelor noastre. Cuvintele poemelor mele s-au întunecat ca marea-n furtuna. Sunt tot mai convins ca Nietzsche si Freud au avut dreptate atunci când au aratat ca omul e construit pe un esafodaj irational, pe care doar fragila structura a culturii si artei îl mentin pe un plan al rationalului. Acolo unde poezia e izgonita din cetate, se instaleaza barbaria. Când esti lucid, îti dai seama ca nu poti sa faci abstractie de faptul ca cititorul tau sângereaza sau moare de foame. Iar unde e luciditate, e, cum s-a spus, si drama. Poate asta e transformarea cea mai acuta a poeziei mele. Nu-mi mai fac iluzii, nu ma îmbat cu apa rece. Privesc lumea cu ochii deschisi, chiar daca uneori printre lacrimi.
- Cum este privita astazi poezia? Se mai citeste?
- Cum e privita poezia? Greu de spus. Cum poate fi privita sarmana poezie de o societate tot mai avida de bunuri materiale, cu indivizi ce calca si pe cadavre pentru a aduna averi pe pamânt, nu în ceruri. Indiscutabil, poezia e fata saraca din casa, cenusareasa. Dar asta nu-i scade nimic din noblete. Sa nu uitam ca însusi Mântuitorul s-a nascut într-un staul cu dobitoare. Pe de alta parte, sa nu ne imaginam ca poezia a fost vreodata o arta populara sau ca Socrate s-ar fi bucurat de popularitate în stravechea Atena, o cetate oricum mai spiritualizata decât orasele noastre. Poetului de azi îi ramâne butoiul lui Diogene, paharul de cucuta sau coroana de spini. Totusi, oameni care iubesc poezia se mai gasesc. Nu toti ne¬am pierdut sufletul în fata Molohului capitalist. Suntem mai putini cititori de poezie decât acum câteva decenii. Dar, cel putin judecând dupa câte volume se publica, cred ca mai sunt si cititori.
-În anii 70, 80 exista o critica de directie, cartile publicate erau citite atât de publicul consumator, cât si de criticii literari, acestia având un cuvânt greu în literatura. Oare mai avem critica literara astazi?
- Sigur, mi-aduc cu mare placere aminte ca în acei ani, critica literara era la mare cinste. Era o perioada în care urmaream “România literara” pentru a vedea ce scrie Nicolae Manolescu la rubrica sa de cronica literara. La fel, citeam “Familia” pentru a savura cronicile lui Gheorghe Grigurcu. În “Steaua” deschideam revista automat la paginile destinate cronicii literare, ca sa vad despre cine mai scrie Petru Poanta sau Ion Pop. Critica literara avea, pe atunci, o mare greutate. Sigur, vocile lui Nicolae Manolescu, a lui G. Grigurcu si a unui Eugen Simion n-au amutit. Un critic exigent si rafinat ca Alexandru Cistelecan continua sa-si publice cronicile si recenziile fara întrerupere. Dar e evident ca institutia cronicii literare nu e la fel de importanta ca în anii 80.
E cert ca voci critice puternice sunt si azi, daca ne gândim la tineri precum Daniel Cristea-Enache(mai activ în “Observatorul cultural”), Andreea Pop (la revista “Vatra”), Alex Goldis (activ în “Cultura”, “Vatra” si “Steaua”), Cosmin Ciotlos, Marius Conkan, Gabriela Gherghisor(care e si o poeta remarcabila).Dar influenta lor e fatalmente mai slaba decât cea a criticilor din perioada comunista. Nu vom analiza aici cauzele caci e limpede ca acesti tineri sunt indiscutabil plini de talent, de onestitate si devotiune pentru literatura. Dar contextul cultural s-a schimbat fundamental, ca si mecanismele de promovare a cartilor si autorilor.
Daca ne raportam la deceniul opt al secolului trecut, nu pot sa uit fantasticele tiraje ale unor volume de poezie aparute în “Biblioteca pentru toti”. Lucram în acea perioada la Centrul de librarii din Cluj, ca merceolog de papetarie, si constatam ca aceste carti se epuizau cu o repeziciune uluitoare. Referitor la acea perioada, as face o mica observatie.Vorbim mereu de ignoranta liderilor comunisti, dar constatam din stenogramele publicate recent de “România literara”, ca membrii Comitetului Politic Executiv al defunctului partid comunist discutau într-o sedinta despre traducerea unei poezii a lui Mihai Eminescu în ucraineana (prezentat ca „nepot al unui cazac”), într-un volum aparut în 1974. Liderii comunisti preconizau publicarea unei replici a unui critic reputat în „România literara”, care însa nu a mai aparut. Ma întreb câte asemenea discutii au loc la sedintele partidelor din România si câti politicieni de azi mai stiu numele unor critici literari, specialisti în opera lui Mihai Eminescu. Dau acest exemplu nu pentru ca as fi un nostalgic, ci pentru a constata ca poezia era atunci citita, ca traducerea lui Eminescu era considerata o problema de partid si de stat, cum se spunea în limbajul de lemn al epocii... Clasa politica de azi, în treacat
fie spus, are cu totul alte preocupari, fiind mai interesata sa¬si ridice vile si sa acumuleze valuta si bunuri materiale, prin orice mijloace. Daca nu se poate altfel, fie si prin metode oneste.
- Este cunoscuta literatura româna peste hotare?
- Cred ca e prea putin cunoscuta. Nemeritat de putin cunoscuta. Fara eforturi financiare, fara traduceri facute de buni traducatori, la edituri de prima mâna, nu avem nici o sansa de a iesi în lume. Când un autor ca Mircea Cartarescu a fost sprijinit de Fundatia Culturala Româna, condusa pe atunci de Horia Roman Patapievici, o haita de invidiosi s-a repezit asupra lui. Când însa partidele subtilizeaza miliarde pentru tolba lor, hienele tac. Cartea e si ea o marfa, iar promovarea marfurilor costa. Fara sa constientizam acest lucru vom continua sa ne lamentam ca Academia Suedeza ne ignora, ca premiul Nobel merge în ograda altora.
- Daca am avea posibilitatea si, pentru o zi, prietenii plecati la îngeri ar putea sa se întoarca pe Pamânt, pe cine ati dori sa revedeti?
- Sincer, nu cred în viata de apoi si nici în paradisul care-i asteapta, acolo sus, pe cei vrednici. Sunt sigur însa ca Infernul e aici pe pamânt, cu toate grozaviile lui. Poate acolo sus e doar acea biblioteca în care Borges vedea paradisul. Pentru mine marii prieteni nu au plecat cu adevarat caci spiritul lor continua sa ne fie aproape. Cartile lor au ramas în apropierea inimii mele. Sigur, as da o zi din viata mea pentru a-i putea reîntâlni pe admirabilii prieteni care au plecat recent la ceruri: criticul Petru Poanta, profesorul univ.dr. Vasile Fanache si alti scriitori plecati prea repede acolo sus.
Poate cel mai mult as dori sa-mi revad parintii spre a le spune cât de îndatorat le-am ramas. Dar, evident stiu ca nu e cu putinta, caci miracole se întâmplau doar pe vremea când Isus înmultea pestii si pâinile, când el însusi îl readucea pe Lazar printre cei vii. Sigur, iau întrebarea dumneavoastra ca pe un joc al imaginatiei. Cert e ca noi toti intram, dupa stingerea finala, vorba lui Lucian Blaga, “în ciclul elementelor”.
- La ce lucrati în prezent?
Mai lucrez înca la un volum de poezie intitulat Cronica stelelor, care sper sa apara anul acesta la editura Eikon.
Interviu realizat de Angela Baciu