LECTURI

„Un cerc al carui centru este pretutindeni...”
(prof. Liviu Antonescu, „Spatiul si dimensiunile sale”, Accent print, 2014)

Scoala matematica ieseana, generatoare de valori ale stiintei si rigorii didactice, ramâne deschisa spiritualitatii nationale. Domnul profesor Liviu Antonescu, distinsa prezenta a învatamântului din rasaritul de tara, fiul scriitorului bucovinean George Antonescu, antologat de G. Calinescu în celebra sa „Istorie...”, propune, într-o „lectura” actuala a miracolului celei mai înzestrate dintre stiinte, o dezbatere asupra inefabilului „binom” ordine rationala – monumentalitate metafizica. Si-a adunat, în deceniile de asteptare a unei schimbari de gratie a conditiei adevarului, un vast material documentar referitor la cele doua cai de cunoastere. Spatiul din titlul elegantei d-sale carti aparute recent nu se reprezinta doar prin „cele vazute”. „Dimensiunile” sale ne cuprind în universul luminii începând cu gânditorii precrestini Pitagora, Aristotel, Platon, continuând cu Augustin, Toma d’Aquino, Cassiodor, Nicomach, Cusanus, Descartes, Cantor (cu aritmetica sa transfinita), Pascal si pâna la religiosii Isaac Newton, Kurt Godel, David Hilbert sau Kepler.
Echilibrul lumilor finite si infinite exercita asupra mintilor iluminate o mare forta de atractie.
Pe urmele marilor d- sale maestri (între care straluceste, ca o stea fixa neuitata, umila savanta Florica T. Câmpan, autoarea, între alte zeci de studii, a sintezei „Dumnezeu si matematica ”, dl. Liviu Antonescu se întreaba: „Este posibil ca, în probleme de matematica, infinitul si finitul sa se întâlneasca?” Îl citeaza inspirat pe J. Kepler, care, încheindu-si tratatul despre „Armonia cosmica”, caligrafia aceasta fraza a recunostintei: „Îti multumesc Dumnezeule, Creatorul meu, ca mi-ai îngaduit sa vad frumusetea în opera creatiei Tale ( ... ). Am facut cunoscuta maretia operelor Tale oamenilor care vor citi marturisirile asa cum spiritul meu marginit a putut sa le înteleaga.
Pe lânga legea atractiei universale „a lui Newton”, exista în fiecare om, suntem siguri, o dezmarginita chemare catre Absolut. Au receptat-o Sfintii Parinti si împaratul crestin Iustinian cel Drept si Neobosit (atunci când a întemeiat o scoala de arhitectura spre a construi împreuna cu absolventii ei nebiruita de pagâni catedrala Sf. Sofia).
Pascal spunea ca „Dumnezeu este un cerc al carui centru este pretutindeni iar circumferinta¬nicaieri”. Am avut sansa de a-l asculta pe marele matematician si lingvist Acad. Solomon Marcus, care spre onoarea D. sale, nu s-a conformat „tezelor” ateiste, declarând explicit ca „Matematica si Teologia s-au aflat totdeauna într-o interactiune puternica”. Fascinantul carturar Petre Tutea aducea o necesara clarificare: „Matematica nu este o glorie a omului, cum a afirmat Kant, ci a Domnului, cum ne arata alesii”. Este îndreptatit Parintele Dr. Ilie Macar (prefatatorul cartii) sa revina cu o sentinta asupra explorarilor axiologice: „în lumea crestina rasariteana, ortodoxa, nu a existat vreodata un conflict major între Biserica si Stat, si cu atât mai putin între adevarata stiinta si adevarata credinta”. Bine spus si la timpul cuvenit! Parcurgem cu emotie paginile acestei carti (prin care aflam ca autoarea cursului de Istorie a Matematicii a izbutit, pe urmele Sf. Mitropolit Dosoftei, sa reaseze în versuri Psalmii Testamentari) si întelegem ( cu umilinta de filolog) ca marile descoperiri ale matematicii, postulatele interpretate (în „amfiteatrul” universal, alaturi de personalitatile din spatiul „relativitatii restrânse”) de catre matematicienii români – de la institutorii de geniu – la universitarii de caracter – se pot considera un ecou al Liturghiei singurului Adevar. În acest sens, cartea d.lui prof. Liviu Antonescu, scrisa într-o modalitate postmoderna, constituie un termen complementar de referinta al scolii actuale, legitimând cumintenia lucrarii poporului nostru, migalita pentru aceia care vor ilustra energia intelectuala a viitorului.