DEBUT

Un tânar prozator: Ginghina Laurentiu-Daniel
(Student, Jurnalism, Galati)

Dansam
Cuvintele sunt de prisos. Ce vreau eu sa-ti spun nu poate fi pus în cuvinte. Pentru ca daca as face astfel te-as minti. As spune mai mult decât vreau sau, invers, as spune mai putin. De asemenea s-ar putea sa ma-ntelegi doar din priviri. Daca ai ridica privirea si m-as uita la irisii tai, poate ca ti-ai da seama si ai zice, si eu. Iar atunci eu n-as mai zice nimic. Mi-ar curge câteva lacrimi. Poate c-as plânge în toata regula. Nu stiu. Însa sa te privesc nu pot. Pentru ca tu esti acolo, iar eu sunt aici. De auzit nu ne putem auzi: pentru ca tu esti acolo, iar eu sunt aici. De auzit nu ne putem auzi: pentru ca tu esti acolo si nu vrei sa mai auzi de mine sau ai uitat de mine sau vrei sa auzi de mine, dar ai uitat ca mai exist. Însa pot sa-ti scriu. O scrisoare. sau o poezie. Ori o povestire. As putea sa-ti scriu orice. Atâta timp cât tu vei întelege, mie nu-mi pasa ce forma sau ce înfatisare sau ce haina îmbraca sentimentele mele ca sa te întâmpine si sa-ti zica, vrea sa te vada, îi este dor de tine. iar tu sa raspunzi, si eu vreau sa-l vad, dar acum nu pot. Sau ai spune, si eu vreau sa¬l vad, dar acum nu mai pot pentru ca sunt casatorita. Sau poate ca n-ai spune nimic, ci doar ai întoarce spatele sentimentelor mele, le-ai lasa sa-ti priveasca spatele si silueta în vreme ce te-ndepartezi. În fiecare zi ma gândesc la acea zi. Acea zi în care tu m-ai vazut pentru prima oara, iar eu pentru a nu stiu câta oara, caci chipu tau îl visez mereu. De câtiva ani am acelasi vis. Stau cocotat într-un copac, ascuns printre ramurile dese si bogate în frunze de un verde smarald. Aud pasari cântând. Aud susrul unei ape. Aud adierea blânda a unui vânticel, rostogolindu-se printre ramuri si sarutându-mi buzele si chipul. Nu te vad. Dar stiu ca esti acolo. stiu ca de fapt visul esti tu. Ca acele crengute aramii si acele frunzulite smarald esti tu. Mai stiu ca melodia pasarelelor este, de fapt, vibratia inimii tale batând. Susurul apei este susurul mintii tale, care gândeste neîncetat. M-as îneca în apa aceea doar de rangul de a sti ce gândesti. As bea din apa aceea numai sa stiu ca în gândurile tale ma strecor si eu. vânticelul care ma saruta este, de fapt, urma buzelor tale. Buzele tale rosii, pline. Buzele tale de jeleu. Dulci. Dimineata când ma trezesc îmi zic, iarasi te-am visat. Si probabil ca te voi visa si mâine. Si probabil ca te voi visa în toate zilele. Si probabil ca te voi visa si-n ultima zi. Numai ca nu este asa. în acea prima zi din minte. S-a întâmplat ca si cum s-ar fi transformat în realitate. Ca si cum acel crâmpei de rai s-ar fi metamorfozat într-o fiinta omeneasca. Iar acea fiinta omeneasca erai tu. Era nunta unui bun prieten al meu. iar tu ai aparut acolo din întâmplare. Spun din întâmplare pentru ca asa ai zis tu atunci, am venit din întâmplare, asa ai zis. Sau asa am auzit eu când ai zis. Sau poate ca doar mi s-a parut si de fapt ce ai zis a fost: am venit cu drag, am raspuns invitatiei tale si ma simt onorata sa iau parte la nunta ta. Dar ma¬ndoiesc sa fi zis tu asa ceva – erai tacuta. Si înca esti. asta am remarcat prima data la tine. Faptul ca esti tacuta. Ca îti place sa observi. Sa vezi dincolo de aparente, dincolo de masti si machiaje, vrei sa patrunzi esenta fiecarui lucru, fie el un pahar cu sampanie sau o felie de tort sau inima mea sângerânda. Îmi amintesc ca stateam retras, undeva în spatele salii si te priveam. Te priveam cum tu privesti. Te priveam cum tu privesti fiecare obiect, fiecare pahar cu sampanie si fiecare felie de tort. Atunci ti-ai ridicat privirea si mi-ai surprins-o pe a mea. Eu am rosit. Tu ai zâmbit. Nu stiu cum, poate ca a fost o coincidenta sau poate ca nu, dar în acea clipa a-nceput sa c’nte melodia mea preferata, melodie despre care mi¬ai povestit, ulterior, ca te-a facut sa simti furnicaturi în palme si fiori de gheata pe sira spinarii. Atunci m-am ridicat. M-am ridicat si m-am îndreptat spre tine. m-am ridicat si, în timp ce ma-ndreptam spre tine, ceilalti invitati ma priveau uimiti si probabil ca-si ziceau, cine e tipul?, sau, toata noaptea a stat la masa si acum vrea sa danseze?, sau, încotro se-ndreapta? Atunci m-am apropiat de masa ta si ti-am zis, îmi acordati acest dans?, iar tu ai lasat furculita jos si n-ai zis nimic, doar ai dat din cap. mi-ai întins mâna. Atingerea pielii. Catifelata. Pielea ta emana miros de miere. mierea ca mai dulce. În mijlocul ringului de dans, unde se mai gaseau înca vreo câteva cupluri, ti¬am atins talia, iar tu mi-ai pus mâna pe spate. Celelalte mâini ni s-au împreunat si, mai întâi încet, apoi ceva mai ritmic, am început sa dansam. Luminile cadeau asupra ta si te faceau sa stralucesti. Aveai o rochie cu flori. Aveai ochii verzi si aveai cercei verzi. Eu nu sunt cel mai în masura sa comentez îmbracamintea unuia sau altuia, dar sunt de parere ca, desi rochia ta nu era adecvata unui asemenea eveniment, erai cea mai frumoasa. Aveai un par negru ca infinitul. Asa m-am gândit atunci. Are parul ca infinitul, mi-am zis. În conceptia mea infinitul este negru. Un breton negru ca infinitul se termina acolo unde începea rotunjimea celor doua safire care erau ochii tai. Doua safire care ma priveau din când în când si care mi-au amintit de frunzele copacului, pe care îl visam mereu. Atunci mi-am zis, ea e cea din vis. Între timp, celelalte cupluri s-au retras, iar noi am ramas singuri, legati pentru o secunda sau pentru o eternitate în acel dans, în acel haos al inimilor, în acel carusel de sentimente. Ne-am învârtit asa pâna când s-a terminat nunta. Ne-am învârtit asa pâna a fost organizata o alta nunta, una unde nu cunosteam pe nimeni, dar nu ne-au dat afara sau nu ne- au zis, hei, nu va cunoastem, va rugam sa plecati. Nu. ne-au lasat acolo sa dansam. Si am dansat si la urmatoarele nunti. Si dansam si când restaurantul a fost darâmat, iar nori de praf si caramida farâmitata ma faceau sa tusesc, iar pe tina se stranuti. Si dansam si acum. acum la sfârsitul veacurilor si la începutul altor veacuri. Dansam!

Bunicul
Am fost genul de persoana care s-a bucurat mereu de lucrurile pe care unii n-ar fi dat doi bani. de fapt, daca ma gândesc bine, nu exista om pe care eu sa-l cunosc si care sa simta fericire atunci când vede o fotografie rupta, un nasture lipsa, o cravata patata cu sos sau un pantof dezlipit. Luati orice persoana si spuneti-i aceste lucruri si va va spune din prima ca ar cam fi cazul sp mergeti la un control medical. Însa asa sunt eu. si asa am fost de când ma stiu. Mi-aduc aminte de zilele de vara, pe care le petreceam la tara, la bunici. Toata ziua ma jucam cu cele mai ciudate obiecte: un surub ruginit, o potcoava de care bunicul nu se mai folosea, facaletul cu care bunica framânta placintele etc. Si sa se înteleaga: nu aveam aceste gusturi fiindca parintii mei n-ar fi avut banii necesari cu care sa-mi cumpere masinute de lemn sau avioane de plastic cu pasageri înauntru sau roboti sub carapacea carora se aflau mecanisme de arcuri si pârghii extrem de complexe. Nicidecum. Tata, cel putin, de fiecare data când venea sa ma vada, îmi aducea câte o jucarie noua. Aveam saci întregi, pe care însa îi depozitam în podul casei si de care uitam, bunicul fiind singurul care-mi mai aducea aminte de jucarii atunci când ma vedea salivând la un ciob de sticla cu care desenam forme ciudate prin praf. La început, mamei i-a fost teama de comportamentul meu ciudat. Punea toate aceste capricii ale mele pe seama travaliului lung si dureros, pe care-l avusese cu mine si în timpul caruia, gândea ea, sigur mi se sucise vreo vena la cap ori altceva, aducându-ma în starea aceasta. însa mie nu-mi pasa daca eram sau nu nebun. Ce ma interesa pe mine mai mult si mai mult erau obiectele învechite, ruginite, mâncate de cari, care se gaseau cu toptanul într-o încapere pe care bunicul o administra cu seriozitatea unui roman si cu agerimea unui evreu. Între mine si fericirea mea statea, mereu, un lacat mare, cred ca avea vreo doua, trei kilograme, pe care nu reusisem, în repetatele mele încercari, sa-l clintesc nici un milimetru. Lucrul acesta s¬a schimbat abia când vecinilor nostri de peste drum li s¬a înecat calul într-o râpa aflata în apropiere. Fiind doar eu cu bunicul acasa, si pentru ca n-avea de gând sa ma lase singur, a decis sa ma ia cu el, sa scoatem calul din apa, dupa care sa ne-ntoarcem acasa. nici un cuvânt lu mamaita – cuvintele bunicului ma paralizasera. Ma pironise cu un deget si-mi spusese: nici un cuvânt lu mamaita, ne-am înteles? Raspunsul meu, evident, a fost ca da, am înteles. Si convingerea ca nu voi da în vileag complotul dintre mine li bunicul s-a potentat si mai mult atunci când am vazut c duce mâna la buzunar, dând la iveala cheia groasa, dupa care, bietul de mine, tânjeam ca un imbecil. A luat lacatul în mâna, a vârât cheia, clip¬clap, s-a deschis si de-aici ti-e drumul. Ambii pereti ai încaperii erau acoperiti cu rafturi pe care se gaseau suruburi nou-noute, de toate culorile si marimile, potcoave ca de aur, clesti, patenti, fierastraie si ciocane. O potcoava. Am simtit ca ma ia cu lesin. Bunicul, ghicindu¬mi slabiciunea, mi-a facut semn ca pot sa-mi aleg un surub, oricare, dar, înainte de-a pune mâna pe unul lung, ascutit, din bronz, m-a pironit iarasi cu privirea lui de vultur: Nici un cuvânt lu mamaita. Si-a atârnat pe umar mai multe sfori groase, apoi mi-a zis, hai, sa mergem, eu am zis, hai, si am plecat. Când am ajuns la apa aceea în care se presupunea ca ar fi trebuit sa gasim lesul unui cal, bunicul mi-a fa cut semn sa ma opresc. De dupa coltul unei gramezi de fân se auzeau mai multe voci. Bunicul mi-a spus sa tac. Din cauza susurului apei sau al cântecului de pasari sau din cauza neatentiei mele, nu am reusit sa¬nteleg tot ce vorbeau barbatii aceia, dar am prins totusi, din zbor, câteva cuvinte: prindem, batem, banii. Si înca ceva. bunicul se facuse livid la fata. Mi-a spus, stai aici. Clipele urmatoare au trecut ca prin vis. Stiu ca-mi intrau în ochi si-n nas si-n gura spice de fân, ca ma mânca pielea, ca se urcau pe mine tot felul de gânganii pe care le striveam între degete si ca auzeam de afara, stai, bre, nu mai da, au, stai, bre, c-am zis si noi asa. când ne-am întors acasa, în pragul portii, bunicul m-a privit. Nici un cuvânt lu mamaia, stiu, am zis. A zâmbit si m-a batut, prieteneste, pe umar.