JURNALUL UNUI NONAGENAR

Prin tara, dupa o amara bucata de pâine*
de Nicolae I. Staicu-Buciumeni

( ... ) Cât am stat în Murgeni am locuit la sora Codrinei, masa am luat-o, dupa cum am mai scris, la cantina din târg, care duminica era închisa, ca sa ma pot descurca, am adus sunca de acasa, cu care am luat cu totii micul dejun, compus din ceai, sunca si pâine. La prânz si seara Dumnezeu cu mila! Îmi amintesc ca de multe ori m-am culcat flamând, caci asa am putut sa ma descurc cu cei 670 lei ai mei, din care sa trimit câte ceva si celor de la Cârja. Da, din leafa pe prima luna am trimis acasa 100 lei, motiv pentru reprosuri, peste ani, din partea sotiei mele.
Convins ca problemele fînanciare s-ar fi rezolvat mai usor daca am fi avut amândoi serviciu în aceeasi localitate, am acceptat aranjamentul cumnatului meu facut cu inspectorul scolar Ion Rugina, originar din Schineni, fost prizonier de razboi, un om foarte amabil si întelegator, care ne-a numit, cu începere de la 15 august 1953, la Scoala de 7 ani Basesti, pe Codrina la limba româna, iar pe mine la Istorie si Geografie. Dupa ce am primit numirile, am cerut concediu de la URCC, pentru perioada 16-31 august. Din întâmplare am fost trimis în control la cooperativele Dodesti si Basesti, pentru doua zile, 14 si 15 august; am plecat cu trenul de noapte spre Bârlad, iar din Zorleni am, mers cu personalul pentru Iasi. În Dodeni am rezolvat problemele în ziua de 14 august, iar a doua zi m-am dus la Besesti. Dupa ce am terminat problemele si acolo, m-am dus la scoala, pe podetul de la intrare aflându-se doi barbati în vârsta, iar în spatele portii unul mai tânar, care purta o palarie pleostita, fara panglica, veche. Am întrebat de director si mi-a raspuns chiar dânsul, asa ca i-am dat sa citeasca numirile, dupa care a facut prezentarile.
- D.le Staicu, fiti binevenit, sunt Vasile Pascanu, directorul scolii, dânsul este învatatorul Anton Cartu, iar dumnealui doctor Buri.
- Om de serviciu, a explicat acesta când am dat mâna cu dânsul.
Desi am fost uimit de cele auzite, nu am facut nici un fel de comentariu, l-am întrebat pe director daca puteam sa ne prezentam în ziua de 1 septembrie; primind raspuns afirmativ, mi-am luat ramas bun si am pornit spre Murgeni. A doua zi, împreuna cu familia, am plecat în concediu, la Buciumeni si Corod. În ziua de 1 septembrie, ne-am luat bagajul, format din doua plapumi, un covor, doua perne si lenjeria necesara, plus ceva mâncare si cu odorul nostru am plecat la gara Berheci, pentru a lua un tren de dimineata, cu care sa mergem la Basesti. Am plecat în necunoscut, fiind, însa, siguri ca tineretea si dragostea ce ne unea, ne vor ajuta sa învingem toate greutatile, fîind licentiat, dar necalificat, întrucât nu urma sa predau si Dreptul, dar la vremea aceea era, totusi, o solutie, este drept provizorie, care îmi asigura un minim necesar pentru existenta. Pentru sotia mea, care voia sa-si continue studiile la facultate, pentru a deveni profesoara, catedra primita corespundea visului sau. Cu acea ocazie i-am pus si eu o conditie referitoare la corectitudinea purtarii sale de pâna atunci.
- Altfel a doua zi dupa nunta ma voi duce direct la tribunal.
- Nu va fi nevoie, a raspuns cu hotarâre.
Asa era atunci! Fetele mari de la tara, care nu îndeplineau aceasta onorabila conditie, li se ungeau gardurile cu pacura, ca sa stie toata asezarea ca umblase în dodii, cum spunea tatal meu.
Deci intrarea noastra în învatamânt a fost solutia definitiva pentru Codrina si provizorie pentru mine, pâna la îmbunatatirea conditiilor politico-sociale din tara. Am sperat ca va veni o vreme când studiile superioare vor fi recunoscute ca necesare, iar oamenii capabili, corecti si cinstiti vor fi solicitati pentru munci corespunzatoare pregatirii fiecaruia. Am mai sperat ca în posturi de conducere vor fi promovati adevaratele valori, nu doar nulitati fara personalitate, aplaudaci, simpli executanti ai aberatiilor hotarâte de pleiada de semianalfabeti ajunsi în fruntea tarii, cu ajutorul tancurilor ruse, care au j efuit biata Românie!
Din halta Dodesti, unde am coborât din personalul de Iasi, am închiriat o caruta cu doi cai care ne-a urcat la Basesti, un drum care suia din valea Bârladului, printre râpi cu funduri adânci, liziere de salcâmi, strajuit, dupa o anumita distanta, atât de dreapta cât si de stânga, de padure de foioase, cu mult stejaris. Dupa ce a trecut de satul Valeni, cu asezari modeste si vii hibrid, pornind de la o vaioaga care separa dealul Huiduman din stânga, de abrupta Sotona, care urca în linie dreapta, pâna catre marginea satului Viltotesti, straveche asezare moldava, pornind de la un Vitold, proprietar, în trecut, al locurilor, unde panta era mai dulce, în fînal ajungând la un fel de cumpana a apelor, de unde începea sa coboare spre Basesti. De acolo am putut vedea o întinsa regiune valurita, a podisului moldovenesc, întinsa spre nord-vest, pâna în fumurii departarilor.
Satul Basesti era situat într-o imensa caldare, înconjurat din trei parti de padure, casele fiind asezate pe margini de râpi risipite printre vechi plantatii de salcâm. Soseaua cobora serpuit pâna la fundul caldarii, unde plipocea un firicel de apa. de jur împrejur vii si în sat fiind butuci cu struguri producatori, un sat bogat dar foarte neprielnic asezat. De pe marginile caldarii porneau drumuri comunale, spre rasarit, catre Gagesti-Murgeni, spre sud spre Dodesti, satul natal al lui Victor Ion Popa si mai departe catre Stoienesti, pe cel dinspre apus am venit de la halta Dodesti, iar catre nord, peste Huiduman, ducea catre Rosiesti-Gura Idrici.
Caruta a oprit în fata scolii; Codrina era cu Doina în brate; atipise. Directorul scolii, înv. Vasile Pascanu, un barbat în jur de 40 ani, ne-a propus sa lasam bagajul la dânsul, locuind peste drum de scoala. Sotia sa, moasa la dispensarul uman din localitate ne-a primit cu deosebita ospitalitate. Fiica lor, Veronica, studenta la medicina, înca nu plecase la facultate. Problema cazarii am rezolvat-o cu ajutorul directorului, ajungând chiriasi la matusa Olga, într-o camera spatioasa, cu dusumea, numai ca dupa doua zile s-a razgândit, fiind nevoiti sa ne mutam la mos Costin Popa, un batrânel de 70 de ani, care avea o casuta modesta, lânga locuinta directorului Pascanu, putin cam laudaros, dar bun la suflet si omenos...
(... ) Familia Cehan a cununat la 8 noiembrie 1953, pe fiica lui Mihai Dima, contabilul unei cooperative de consum, cu un alt contabil Igescu, din Blagesti, fiind invitati si noi, ca si celelalte cadre, inclusiv cei de la dispensar, si seful de post Bulhui cu sotia. A fost o dubla sarbatoare, nunta celor doi tineri si patronul socrului mic, deci o petrecere frumoasa, cu antren, dans si voie buna. Chefliii au uitat si de data aceasta numarul paharelor baute, fiind, decenti pâna la ziua, când au pierdut simtul masurii, si, înfierbântati, la perinita puneau batista jos, sileau aleasa sa îngenuncheze, dupa care o luau de gât si o sarutau, apasat si îndelung pe gura. Cele mai în vârsta au stat ca mieluseii, probabil le placea.
- Mi-a umplut fata de bale doctorul Tomescu, mi¬a spus Codrina înciudata, când a venit lânga mine, galbena la fata ca lamâia.
- Cine te-a pus sa te duci, am spus nemultumit, nu ti-ai dat seama ca, satui de acritatea nevestelor, vor voi sa se distreze cu ale altora, tinere si frumoase?
În timpul petrecerii, mireasa a începuta sa plânga în curte, caci, fiind bolnava de plamâni, stia ca sfârsitul nu-i era departe. La ziua ne-am desparti, incidentul de la perinita ramânând ca o amintire trista si dureroasa, refuzând sa-mi amintesc de el, deci nu am mai discutat nimic cu sotia, având însa grija cu dl. Cehan sa ne pazim nevestele de pupaciosii din perinita, fiind cautate ca iarba de leac, în timpul acestui dans, prin toate încaperile casei, numai acolo unde erau ele nu aveau cum intra, usa fiind pazita de dl. Cehan si de mine, asa ca n-aveau cum sa intre. Aceasta poveste le-a apropiat de Aneta si Codrina si implicit pe noi, statornicindu-se între familiile noastre o prietenie adevarata, corecta si cinstita, fara nedemne intentii...
(... ) Ultima petrecere la care am participat a avut loc la învatatoarea Danaila, unde chefliii si-au dat si mai mult în petic, invitând-o pe sarbatorita la perinita si dupa câteva clipe o sileau sa îngenuncheze pe batista, apoi o îmbratisau si o sarutau apasat pe gura. Ca sa ne salvam sotiile, cu învoirea gazdei, le-am închis într-o camera fara foc, iar când chefliii au devenit prea insistenti am plecat acasa. A mai fost o petrecere la învatatorul Cartu, de acelasi tip, dupa care sirul patroanelor s-a încheiat, caci Coman s-a eschivat la Sf. Gheorghe, el fiind de principiul adesea trâmbitat „Haideti la voi sa mâncam” si „la noi sa ne usuram”. Elocvent, nu?

* Fragmente dintr-un volum de memorii, aflat în lucru, intitulat „Amara bucata de pâine”