ESEU

Fascinanta seductie ca modalitate de construire culturala

Ca sa poti întelege aspiratiile unui profesor, idealul sau de scoala, modul în care concepe procesul instructiv-educativ, poti urmari realizarile elevilor sai. Constantin Noica vedea aceasta relatie banala, cum ar putea parea unora si altora, ca una dintre Maestru si ucenic, dupa modelul antic al scolii, o relatie de empatie, pe care o sugera astfel: „De învatat înveti multe de la toti. Dar profesor nu e decât cel care te învata sa înveti”. Un astfel de profesor, Maestru spiritual, te invita sa construiesti, sa te construiesti: „Îmi amintesc, spune Noica, de ceea ce spunea Mircea Vulcanescu în 1946 despre casa de la Padurea Andronache: « ... si-a chemat prietenii si au înaltat împreuna o casa». În ultima instanta, asta înseamna sa faci cultura: îti chemi prietenii, vazuti sau nevazuti, si faci cu ei castele”... Iar scoala ideala spre care aspira, în Jurnalul filosofic din 1944, nu era scoala în care se transmit cunostinte sau se deprind bune practici necesare în confruntarea cu viata, ci acea scoala „unde sa nu se predea nimic”, dar care sa creeze „stari de spirit” necesare intrarii în rezonanta spirituala, necesara construirii de castele.
În afara crearii „starilor de spirit”, scoala este doar o „pregatire pentru îmbatrânire”, continutul ei pur aparând doar „abia atunci când ai iesit de sub tutela speciei, a societatii si a nazuintelor sau ambitiilor proprii”, când poti preface „negativul în pozitiv”. Scoala ideala pe care a visat-o si la care, se pare ca, a ajuns este Scoala de la Paltinis, de care el însusi era constient atunci când nota: „Nici locul sau asezarea n-ar fi «bune» daca ar fi doar pe masura visului. Am venit aici (la Paltinis, n.n.), ca într- un nicaieri determinat si, încetul cu încetul, zi cu zi, ceilalti vin sa-i dea noi determinari si sa prefaca acest nicaieri într-un undeva, cu sens, al vietii mele, ca într-o transhumanta a ei sortita s-o readuca sau s-o duca înspre locul în care s-ar putea aseza în sfârsit, în rostul – visat cu patruzeci de ani în urma - (s.n.), în rodnicia ei si în blânda ei extinctiune”. O astfel de scoala îmbogateste reciproc, Maestrul si discipolul învata, creând starea de spirit necesara revelatiei de sine, revelatiei sensului existentei. De aceea, putea nota având constiinta unei victorii asupra timpului si a terorii istoriei: „Daca trebuie sa cred pe altii, eu n-am avut nevoie de Cambridge si Princeton. Am inventat Paltinisul!”
Gabriel Liiceanu este unul dintre învataceii lui Constantin Noica în destinul caruia putem vedea idealul de cunoastere al Maestrului, caci el s-a lasat sedus de Maestrul sau, acceptându¬i autoritatea spiritului si supunându-i-se într-un mod liber consimtit, pentru a deveni constient de propria libertate si pentru a se lasa pus pe drumul catre propria libertate. De norocul de a¬l fi întâlnit, norocul de a ti se darui Maestrul de care ai nevoie, acel om al destinului care sa te reveleze tiei înseti, seducatorul care sa te ia de pe drumul confuziei si sa te puna pe drumul care te sporeste, era constient Constantin Noica atunci când nota despre relatia sa cu Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu: „Îmi dau seama acum, în toata simplitatea, ca Andrei Plesu a avut mare
nororc întâlnindu-ma (s.n.). Nu sunt decât un întârzietor, un ins care face pe altii sa întârzie lânga”, apoi „Peste o suta de ani nici eu nu voi mai fi cunoscut, nici Liiceanu. Dar raportul dintre noi va fi cunoscut... A face cultura e a sta într-un picior. În fotografie, si eu sunt într-un picior, si el. Dar eu sunt pe piciorul drept, pe când el e pe cel stâng. Acesta e raportul”, raportul de rezonanta si de compeltitudine, iar discipolii, Andrei Plesu si Gabriel Liiceanu au dat seama mai târziu, recunoscând reflectarea în destinul lor a Maestrului spiritual de la Paltinis.
Aceste întâlniri au stat sub semnul marilor întâlniri ale destinului atât pentru Maestru care si-a împlinit un vis prelungindu-l în afinii spirituali, cât si pentru discipoli care s-au completat, s-au sporit lasându-se sedusi pentru a se revela lor însile. Sensul profund pe care Constantin Noica îl dadea acestor întâlniri apare într-o marturisire ca aceasta: „Întâlnirea cu un om e întâlnirea cu «altul». Cu mai multi, e sau pierdere si anulare, sau întâlnire cu sine. Trebuie sa citesc câte o pagina din ce am mai intim si adevarat ca sa pot comunica cu mai multi deodata. Singura subiectivitatea e larg obiectiva”.
Sub autoritatea spiritului lui Constantin Noica, Gabriel Liiceanu s-a descoperit pe sine, si-a descoperit destinul. O astfel de seductie da seama despre modul în care, prin cultura, spiritul îsi ia revansa, atingând „senzualitatea spiritului”. Aceasta senzualitate a spiritului rasfrânge în semantica ei placerea de a cauta sensurile, de a descifra semnele pentru a ajunge la adevarata cunoastere, a lumii si a sinelui. Constantin Noica spune si se spune ca Maestru. El simte ritmul istoriei, în gândirea filosofica, îi rezuma „pulsatiile” în „simplitatea elementului presocratic (care da compunerea lumii);”, apoi în „simplitatea cunoasterii de sine, cu Socrate, a Ideii, cu Platon, a formei, logice si substantiale, cu Aristotel, a subiectivitatii, cu crestinismul, a divinului, cu filosofia medievala, a naturilor simple, cu Descartes, a perceptiei si reprezentarii, cu empiristii, a monadei, cu Leibnitz, a constiintei transcendentale, cu Kant, a Eului, cu Fichte, a Spiritului cu Hegel”, si deschide, astfel, usa gândirii ucenicului, îl duce de partea amândurora, de partea gândirii constructive.
Învatându-l sa întrebe si oferindu-i raspunsuri posibile: „Pe cine sa întreb? De ce cuvintele filosofiei nu intereseaza cultura, spiritul, si cuvintele stiintei trezesc în spirit printese adormite? Felurile mele de a întreba «ce mai faci» - vor trece? Limitatia ce nu limiteaza, devenirea întru fiinta, întru, acceleratie”, Constantin Noica îl determina sa descopere în propriul spirit „printesa adormita”, învatatura si învatarea fiind o forma de iubire si de putere: „A iubi este a merge împreuna spre altceva. Asta nu înteleg cei care cer un plus de libertate pentru un eros orb. Dar conducatorii stiu ca e orb si de aceea, când n-au nevoie de tineri, îi trimit într-acolo”... Ucenicul îsi însuseste odata cu învatamintele si structura gândirii, o filosofie de viata, întelegând cultura ca „însusire, asimilare, hrana”, luând cultura „ca tacere”. Este vorba despre acea cultura care sculpteaza personalitatea, facând-o apta sa sculpteze realul: „Înteleg toata cultura ca o nesfârsita medicina. Nu e vorba de cultura ca «îngrijire» de sine a omului, ci de cultura ca detectare a maladiilor realului de orice fel, fara nicio tentativa de însanatosire a lui. Pui doar în lumina precaritatile realului – si le dai nume”.
Gabriel Liiceanu spunea povestea acestei seductii în eseul Despre seductie (2008), în care îi dadea o interpretare originala si provocatoare pentru spirit si o transforma într-un concept, considerând-o o forma de putere. În acord cu etimonul latinesc seduco„a duce la o parte”, „a trage la o parte”, „a lua deoparte”, el descopera în sensurile originare: a separa, a desparti. Sensul pe care îl asociem astazi, începe sa se insinueze începând cu secolul al II-lea – al III-lea, prin Tertulian, IV-V, prin Augustin, seduco devenind a seduce, adica „a duce pe o carare gresita”, „a corupe”. Refacând drumul în istoria cuvântului, Gabriel Liiceanu ajunge la o definitie interesanta a seducatorului: „seducator este un personaj care te ia deoparte, unul care te duce în partea în care vrea el”. De aici, nuanteaza eseistul, se ridica trei întrebari: „1. De ce parte anume te duce seducatorul? 2. În virtutea a ce din constitutia noastra putem lua deoparte sau putem fi luati de cineva deoparte? Ce anume din seducator si din sedus face cu putinta ducerea (luarea) de-o -parte? 3. Prin ce anume seduce seducatorul, prin ce anume te poate duce în partea în care vrea el?”
Întrebarile retorice contin în ele ideea ambiguitatii seductiei. Fiind o forma de putere, aceasta ar presupune o relatie univoca dinspre seducator spre sedus, cel din urma putând a se supune în doua feluri: 1. „accepta autoritatea celui cu putere”, constient ca acesta îl poate învata libertatea, fiind, din acest motiv, „singurul care-l poate pune pe drumul catre propria libertate”. Astfel el, sedusul, se va supune „în mod liber” puterii exercitate de celalalt, doar în vederea „educarii lui în spatiul libertatii si al eliberarii finale”; 2. Celalalt mod de a se supune este silnic, puterea fiind, în acest caz, „impunere goala a libertatii unuia pe spezele nelibertatii eterne a celuilalt”, supunerea nefiind decât o „participare nelibera la scenariul perpetuarii puterii”. Ambiguitatea puterii, subliniaza Gabriel Liiceanu, „se transpune asupra seductiei în masura în care seductia este o forma de putere”, întrebarea care se ridica urmarind sa evidentieze „întru ce anume se face ea”, de ce si pentru ce anume se exeercita aceasta forma de putere? Seducatorul poate duce pe sedus „de partea rea a lucrurilor”, ducându-l pe o cale gresita, corupându-l, asadar, sau „de partea buna”, conducându-l catre propria lui împlinire si libertate, ceea ce înseamna ca seductia poate avea loc „în orizontul iubirii”, asa cum transpare ea în seductia divina, în relatia dintre maestru si iubitorul crestin, sau în „orizontul cinismului”, asa cum se releva în seductia demonica, lipsita de iubire, care duce la pierdere si pieire.
Considerând apoi ca „orice om e apt pentru seductie”, Gabriel Liiceanu identifica o „dispozitie spirituala bazata pe o lipsa” si „nevoia dobândirii lucrului” care ar anula aceasta lipsa. De aceea, orice seductie „cade pe un teren pregatit de asteptare si de dorinta”, ceea ce, în relatia dintre un Maestru spiritual si ucenic presupune asteptarile de completitudine ale ucenicului, împlinite în orizontul învataturii Maestrului. Deschiderea spre spatiile vaste ale cunoasterii apare în adolescenta, adolescentul putând deveni, din acest punct de vedere, cel mai usor de sedus, de luat de partea binelui sau a raului.
Apelând la ideile lui S. Freud din Schita pentru o psihologie si Interpretarea visului, la cele ale lui S. Kirkegaard din Alternativa, Gabriel Liiceanu trage una dintre primele concluzii, anume ca seductia apare acolo unde „se deschide dialogul dintre carne si spirit dirij at de un principiu al placerii”, aceasta, seductia, fiind aceea care „duce, conduce, separa de partea placerii”, iar seducatorul, cel care duce de partea unei placeri care „nu are la baza ei memoria niciunei satisfaceri, ci doar o asteptare a ei”. Ceea ce se naste la capatul acestei seductii este o „lume aparte”, lume care rezulta din separatia pe care o presupune seductia – „ducere si luare-de-o-parte”.
În perspectiva fenomenologica, urmarind istoric-cultural aceasta tema, cu sugestii din gândirea lui Kirkegaard, Gabriel Liiceanu crede ca seductia este „un capitol din istoria împeltirii spiritului si a carnii”, dar si a „luptei dintre carne si spirit” si distinge urmatoarele etape:
„l. Spiritul învinge carnea: Platon, crestinismul, amour courtois;
2. Spiritul în echilibru cu carnea: Romeo si Julieta, Martin Heidegger si Hannah Arendt;
3. Carnea învinge spiritul dinauntrul lumii spiritului: Decameronul;
4. Carnea învinge spiritul: senzualitatea pura: Don Juan;
5. Spiritul îsi ia revansa: cultura – senzualitatea spiritului”.
Senzualitatea spiritului ca mod în care, prin cultura, spiritul îsi ia revansa, nu presupune „lepadarea” de material si senzorial. Este vorba despre o „colaborare” între materie si spirit pentru a obtine întelegerea eficace a faptului ca numim cultura ceea ce e „materie prelucrata la nivelul unei emancipari spirituale”. La „seductia prin cultura” se ajunge parcurgând vârstele culturii la nivel individual sau coelctiv, „de la actul întelegerii originare la «industria culturala»”, de la formare la elita culturala. Elita culturala ca treapta finala a formarii, nu se refera la creatorii unei colectivitati, ci la „totalitatea indivizilor care au parcurs traseul urcator catre sursa fondatoare a intimului creator” si care formati fiind în acest mod, pot, al rândul lor, forma „în spiritul sursei”.
Sursa formarii lui Gabriel Liiceanu, manifestata ca seductie culturala, a spiritului, deci ca exercitare a unei puteri spirituale a fost Constantin Noica, la rândul lui Gabriel Liiceanu putând seduce, putând, asadar, forma pe altii pentru a mentine elita culturala. Recunoscând acest adevar, fara a-si fetisiza Maestrul, el noteaza o experienta indirecta prin care s-a revelat un sens: „Toti cei care traim cultura ca Bildung suntem seducatori secunzi. Regasind sursele unei întelegeri originare a lumii, îi ademenim pe ceilalti în directia lucrului minunat pe care l-am descoperit, neputându-ne, pesemne, bucura singuri de el. Suntem, în acest sens, nevrând sa-i lasam pe ceilalti acolo unde îi gasim, un amestec de apostoli si corupatori. În Jurnalul de la Paltinis, Noica spune la un moment dat urmatoarea poveste: «Îmi amitesc ce mi-a spus o doamna tare draguta, dupa ce a aparut cartea mea Povestiri despre om dupa o carte a lui Hegel. Eu îi tot explicam ca nu sunt fata de Hegel decât un fel de apostol Pavel, care merge cu toiagul în mâna si propovaduieste ideea altuia. Ba esti o cocota de lux, mi-a soptit ea la ureche, care ademeneste trecatorii în bordelul lui Hegel»”.
Acest „bordel” pe care îl pregateste spiritul împacat cu carnea este, în aceasta alegorie, cultura. Doar frecventând acest „loc al pierzaniei de sine”, omul poate avea „spectacolul complet” al „ofertelor de viata” obisnute de la cei care „si-au pus viata la bataie”, care s-au jertfit pe altarul cunoasterii, lasându-se, daca au noroc, sedusi pentru a-si descoperi propriul destin.
În acest lant fenomenologic al seductiei, ca forma de putere exercitata de la seducator la sedus, ar trebui sa-l vedem pe Constantin Noica însusi, cel care s-a lasat, la rândul sau sedus de famelicul Nae Ionescu.
Despre fascinatia demonica pe care Nae Ionescu a exercitat- o asupra generatiei lui Constantin Noica, Mircea Eliade, Emil Cioran s-a scris contradictoriu si dezarmant. Relatia dintre învatator si ucenic transpusa în planul mitic al legendei care concureaza realitatea este suprapusa relatiei dintre Iisus si ucenicii sai, echivalenta cu propozitia biblica: „El este învatatorul, iar ei sunt ucenicii lui”. Opusul acestei relatii rezida în considerarea „învatatorului” ca diavol, idee pe care Marta Petreu dezvolta relatia dintre Nae Ionescu si Mihail Sebastian, dar care poate fi extinsa si asupra altora.
Marturia unor contemporani, precum Maruca Cantacuzino¬Enescu, da o idee despre fascinatia diabolica a maestrului: „În anumite momente de clar-obscur, crepuscul sau lumina slaba de lampa, chipul tulburatorului profesor îsi punea o masca înspaimântatoare bine cunoscuta... de care el personal nu era constient, ceea ce întarea ciudatenia acestui fenomen. Orbite scobite în adâncul carora lumini fosforescente începeau sa joace, unica lu stralucire, din acele momente, înaltul fruntii tesite, patrate, deodata animalica, de himera gotica, nas alungit fara masura si un hau întunecat în loc de gura. Urechi de faun, lungi si ascutite, sfârsind în coarne ascunse, dar ghicindu-se în întuneric. Aceasta masca, pe care orice crestin când o vede îsi face semnul crucii, i-am zarit-o, i-am vazut-o neîndoielnic, cu ce cutremurare!, la Tescani odata, pe când mergeam alaturi de profesor, la caderea noptii ( ... ) Altadata, în timpul unei plimbari nocturne prin Sinaia, de-a lungul caii ferate, cu sinele stralucind în lumina lunii, masca înspaimântatoare a înlocuit, cu rapiditatea gestului unui prestidigitator, chipul interesant al lui Nae, de o paloare siderala în seara aceea (chipul pe care-l avea în ceasurile de mare emotie). În acelasi timp, vedeam cum privirea cu care ma tintuia se dizolva (ca sub efectul unui acid), în timp ce doua lumini fosforescente ce-i înlocuiau privirea, în aceste situatii, se aprindeau pe masca despre care nu se vorbeste”.
Demonismul personajului, care „nu apartinea categoriei raului care roade, acopera cu mucegai, descompune, îti provoaca «un cârcel» sau îsi înfige cutitul în spate”, este acceptat ca o forma de manifestare a individualului, a geniului, în care Maruca, femeia îndragostita, vedea „plânsetul sufletului sau chinuit, sfâsiat, într-un fel de inteligenta sa”, este, dupa parerea Martei Petreu, „însusirea lui de a fascina”, de a-si exercita autoritatea si de a-i anula, cum o face cu Mihail Sebastian în Prefata de la De doua mii de ani, manifestare cinica a seductiei care duce de partea raului. Inteligenta aceasta fascina si avea efecte demonice, dizolvante asupra celorlalti si, implicit, asupra lui însusi. În aceasta inteligenta sta capacitatea lui de a seduce prin forta argumentelor, capacitatea de a lua deoparte, de partea binelui, conducând spre descoperirea de sine, de partea raului, anihilând gândirea celuilalt pentru a o topi în genunile gândirii proprii.
Întelegând astfel seductia, demonismul lui Nae Ionescu, pe care Mircea Eliade îl accepta ca parte a omului-spectacol care era profesorul (semnificativa aceasta amintire despre „fulgerele” privirilor lui Nae Ionescu la primul curs la care Eliade participa: „N-am sa uit niciodata prima lectie de metafizica la care am asistat ( ... ) A intrat un barbat brun, cu tâmplele descoperite, cu sprâncenele negre, stufoase, arcuite mefistofelic si cu ochii de un albastru sumbru, neobisnuit de sclipitori; când îsi repezea privirile pe neasteptate dintr-un perete în altul, parca ar fi fulgerat în amfiteatru” (s.n.), apare ca manifestare a puterii spiritului Profesorului asupra învataceilor sai.
Relevanta pentru capacitatea extraordinara a lui Nae Ionescu de a seduce este si aceasta marturie a lui Emil Cioran: „ ... exista în anumiti oameni iradieri personale carora vrei sa le cazi victima, sa numai fii tu, sa mori în viata altuia. Infinitul de vraja personala te face sa abandonezi orgoliul individuatiei si sa încerci sa devii altul” (s.n), ca si aceasta a lui Mihail Sebastian: „Îi plâng pe tinerii care n-au întâlnit la timp, în viata lor, un astfel de om în care sa creada, un om în stare sa-i pasioneze, pâna a le modifica viata. E un noroc, pe care merita sa-l platesti cu toate entuziasmele, oricât ar parea ele de excesive, imprudente sau ridicole în ochii strainilor”. Acestia se lasa sedusi de credinta profesorului cum ca nu eruditia si nu constructia critica erau importante, ci, afirma Marta Petreu, „viziunea sau trairea”.
În cazul lui Constantin Noica, diavolul nu l-a admis, l-a respins, respingându-i adoratia. Aceasta respingere nu l-a decazut pe Noica în situatia unui denigrator al profesorului adulat, desi este posibil sa fi trait anumite frustrari. Idiosincrazia lui Nae Ionescu fata de el l-a facut sa înteleaga ca si statuile gresesc si sa mediteze asupra relatiei dintre Maestru si discipol: „Profesor, va nota el, nu e decât cel care te învata sa înveti. Eu n-am avut decât pe cineva care m-a învatat sa dezvat (s.n.)”. Demonismul clamat al lui Nae Ionescu a functionat într-un mod straniu în ceea ce-l priveste pe Constantin Noica.
Generatia lui Constantin Noica, mai mult sau mai putin, discipoli ai lui Nae Ionescu - Mircea Vulcanescu, Mircea Eliade, Petre Pandrea, Marcu Bals, Mihail Sebastian, Petru Comarnescu, Eugen Ionescu, Arsavir Acterian, Emil Cioran, l-a întâlnit si, recunoscându-i autoritatea, l-au transformat, hegelian, în „stapânul care reintegreaza”, care-i seduce, pentru a-i determina sa-si descopere, în virtutea libertatii lui sporite, libertatea proprie si sa se puna pe drumul catre aceasta libertate – libertatea gândului si a gândirii. Iata o alta marturie a unui sedus, Mihail Sebastian: „Este pâna astazi singurul om caruia simt ca e obligatoriu sa ma supun, fara sa am însa prin aceasta sentimentul unei abdicari, ci, dimpotriva, al unei împliniri, al unei reintegrari”. Ucenicii admisi în aceasta forma de seductie au impresia ca participa la un miracol, ca învatatura maestrului le descopera o lume aparte, lumea lor, lumea profunzimilor sufletesti, lumea ideii în care pot patrunde fara teama.
Relatia lui Constantin Noica cu Nae Ionescu este interesanta din perspectiva legaturii dintre sedus si seducator. Noica vrea sa fie sedus, dar seducatorul îl respinge, fapt rememorat de Emil Cioran: „...nu putea sa-l suporte pe Noica. Uneori nu-l accepta la seminar, un seminar care, sigur, nu semana cu seminariile obisnuite. «Nu, nu, zice, dumneata sa nu vii mâine»”. Refuzul de a fi sedus de cel caruia îi recunostea autoritatea spiritului, l-a determinat pe Constantin Noica „sa compenseze” distanta la care fusese tinut, încercând apropierea, când Nae Ionescu nu mai era, de scrierile acestuia, altfel spus, de spiritul sau pur, caci acela întrupat în carne îl refuzase. Respingându-l, însa, Nae Ionescu l-a obligat pe Constantin Noica sa înteleaga adevarul ca greseala intra în ecuatia fiecarei vieti. Poate de aceea îsi începea lucrarea Mathesis sau bucuriile simple (1934) cu aceste cuvinte: „Autorul acestor rânduri n-a pierdut din vedere faptul ca nu are întotdeauna dreptate”, ca poate gresi, altfel spus, cum o facuse si Nae Ionescu în ceea ce-l privea, respingându-i dorinta de a se lasa sedus. Iar convingerea ca activitatea în sfera vitalului, a carnii, este un pacat si doar exercitiul formelor, al spiritului, asadar, are importanta în cultura a fost samânta care a prins si a crescut în ideatica artei seductiei imaginata si conceputa de Gabriel Liiceanu. Nefiind sedus de Nae Ionescu, cel viu, carnal, ci de spiritul lui, asa cum l-a descoperit în scrierile sale si în marturiile celorlalti care l-au refacut în legenda, obnubilându-i neajunsurile, Constantin Noica a descoperit un drum al sau chiar din aceasta respingere, si a putut deveni un seducator pentru Gabriel Liiceanu, Andrei Plesu, Sorin Vieru asumându-si frumusetea si senzualitatea pura a spiritului.
Descoperindu-si vocatia de Învatator, Constantin Noica redescoperea marile sensuri ale existentei care, livresti, mai întâi, capatau concretetea lucrurilor traite pe cont propriu: „În fiecare lucru e un prizonier, spunea Rilke. În fiecare om e unul. Oamenii vin la noi ca sa-i ajutam sa elibereze prizonierul (s.n.)”. Când misterul revelatiei se sfârseste (sfârsire – savârsire, cum echivala filosoful), Învatatorul poate elibera si se poate elibera. Prizonierul s-a descoperit, s-a regasit, a devenit un initiat. Eliberarea e reciproca: „Una din cele mai fericite zile ale vietii mele de dascal sau pseudodascal. Doi tineri carturari, care se voiau simpli ucenici, mi-au aratat (cu Platon!) dupa zece asa-zise lectii ca au învatat tot ce se putea învata de la mine. Am «scapat» de ei, m-am eliberat de ei”.
S-a eliberat de ei, de povara revelatiei învataturii asa cum, odinioara, se eliberasera învatatorii lui, un profesor de sport si Ion Barbu, profesorul de matematici, învatându-l ceea ce ei însisi descoperisera în reciprocitatea relatiei lor. Nae Ionescu îl dezvatase, acestia l-au învatat: „Am avut totusi doi: un antrenor de football, ce mi-a spus la 14 ani, când ca extrema stânga n-am alergat dupa o minge imposibila, « fugi dupa ea, magarule, n-ai sa faci nimic în viata» (si într-adevar viata si cultura nu sunt decât un fel de a alerga dupa mingi pe care nu le poti prinde), si un profesor de matematici, care era si mare poet (Ion Barbu), care când a aflat de la mine, dupa un examen penibil la el la facultate, ca nu vreau sa fac chiar matematici – caci n-aveam talent -, ci istoria matematicilor în slujba filosofiei, m-a întrebat: stii greaca? dându-mi astfel cheia spre a face nu istoria matematicilor, unde probabil n-as fi spus mare lucru fara talent pentru imposibilul matematic – ci filosofie”. Învatator este , asadar, acela care pro¬duce odata cu revelatia si starea de spirit necesara constructiei întru spirit.
Fenomenologia seductiei în termenii concretului ar putea fi cuprinsa în aceasta ecuatie: Nae Ionescu (seducator) – Constantin Noica (sedus) – Constantin Noica (seducator) - Gabriel Liiceanu (sedus) - Gabriel Liiceanu (seducator) - n (sedus), fenomenologie care pledeaza pentru o forma de scoala nu atât ideala, cât originala, caci presupune relatia liber consimtita între seducator si sedus, între Maestru si ucenic, relatie care sa creeze stari de spirit într-un proces de building care are ca scop consolidarea unei culturi si formarea/mentinerea unei elite culturale.

BIBLIOGRAFIE:
1. Constantin Noica, Carte despre întelepciune, Editura Humanitas, Bucuresti, 2001;
2. Maruca Cantacuzino-Enescu, Umbre si lumini. Amintirile unei printese moldave, Editura Aristarc, Onesti, 2005;
3. Mihail Sebastian, De doua mii de ani. Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucuresti, 1990;
4. Emil Cioran, 12 scrisori de pe culmile disperarii, Editura Biblioteca Apostrof, Cluj-Napoca, 1995;
5. Marta Petreu, De la Junimea la Noica. Studii de cultura româneasca, Editura Polirom, Iasi, 2011;
6. Gabriel Liiceanu, 3 eseuri (Despre minciuna, Despre ura, Despre seductie), Editura Humanitas, Bucuresti, 2013; 7. Eugen Simion interpreteaza pe..., Editura Recif, Bucuresti, 1994.