CRONICA LITERARÃ

DOINA POPESCU – BRAILA
De la proza documentara la fictiunea copilariei danubiene

Doina Popescu a debutat în forta cu cinci carti, în doi ani, la aceeasi editura, dovedind însa o oarecare dezordine a proiectului narativ. Numai si o simpla enumerare a titlurilor confirma tentatia optiunilor contrastante: [Comisia Zürich, Editura Torent Press, 2009, Dumnezeu era în vacanta, 2010, Copilul Dunarii, 2010, Ardei iuti, 2010, Atlasul Brailei cu numere la colt de strada si blocuri, 2010. În curs de editare se afla alte carti cu titluri tot mai îndraznete: Despre sex în gura mare, Fericire la pret redus, Proza afurisita – titluri explicite pentru nonconformismul autoarei si promitatoare pentru o virtuala gâlceava publicistica.] Pe de o parte, povestiri inspirate din universul moral si existential al unei comunitati satesti dunarene, real si existential al unei comunitati satesti dunarene si, restrângând, brailene, pe de alta, abordarea unor mari teme istorice ce implica dedicatie si o ampla documentare pentru o extensiune vasta în istoria universala si geografia continentala. Contrastul dintre teme este depasit cu eleganta si competenta, pentru ca autoarea elaboreaza, fara dificultate, la doua mâini si în doua registre de semnificatie. Doina Popescu detine atât talentul evocarii în specific local, al detaliului pitoresc etnografic, prin care contureaza o lume specifica braileana a satului contemporan (care nu se identifica major cu spatiul specific afirmat de marea traditie) si prinde exact tonalitatea naratiunii istorice, cu forta de obiectivare si credibilitate.
E o lume paupera si maladiva, supusa revarsarilor devastatoare si marginalizarilor administrative, opusa Brailei mitologice, a lui Panait Istrati si Fanus Neagu, o lume, care se proiecteaza fantasmagoric sau cade în disperare definitiva, dar nu iese însa din distinctiile ei fundamentale. Lumea acvativa si campestra si-a descoperit repede eflorescentele si limitele: „Dunarea curgea navalnica si vietile oamenilor din Stancuta erau la discretia apelor. Fluviul îi hranea, îi spala de boli ori se¬nfuria, rupea malurile si inunda culturile, lasându-i mai saraci si deznadajduiti.
Si nu trecea vara fara ca apele sa nu înghita cu lacomie doi-trei flacai, ori vreun copilas, ori pescari în putere, cu barcile lor cu tot. Unii erau pescuiti în aval, umflati de ape, altii nu mai erau gasiti niciodata si umbla vorba ca un peste mare, cât un monstru i-ar fi înghitit.
Dar, chiar asa fiind, toata nadejdea satenilor statea în pescuit.
De doua zile tot satul se mutase pe malul gârlei. Se zvonise ca un peste urias, poate chiar monstrul de care se vorbea din batrâni, tinea malurile. Unii ziceau ca l-au zarit si pestele ar fi cât lotca, alti ba c-ar fi de doua ori cât lotca ori mai mare! Toti pescarii încercati sperau sa-l prinda, sa-si hraneasca familia fara griji câteva saptamâni încheiate dar si sa se acopere de glorie. Ca cine-a mai vazut pescar sa nu sufere de fudulie?” (Monstrul Dunarii).
Proza viguroasa si substantiala, de viata trepidanta în desfasurare – aceasta e sintagma cheie „în desfasurare” – povestirile dnei Doina Popescu-Braila respecta mai evident modelajul Amintirilor din copilarie, si chiar protagonistul Nita danubianul e o varianta a lui Nica humulesteanul, decât continua specificul povestirilor fanusiene.
Uneori, în mijlocul actiunii, autoarea pune câte o nota si, la subsol, nuanteaza destinul câte unui personaj. Evident, gestul marcheaza caracterul de „povesti adevarate” al naratiunilor, dar cititorul sau criticul poate sa-l înteleaga ca semn de rafinament ori profunzime de formule narative, desi nu intra în ambitiile de autor asemenea subtilitati expresive.
Protagonistul Nica, varianta lui Nica, împielitatul balai, copil tardiv, facut cam din economie si cam cu parere de rau, devine spaima nemtilor (parteneri? cotropitori?) în timpul celui de al doilea razboi mondial, provocându- le, mai degraba, înfrângeri morale, decât pagube materiale.
Numai universul brailean va deveni o tema captiva pentru autor, în sensul ca va fi continuat, amplificat, nuantat, dar nu este obligatoriu sa continue si investigatiile istorice. Orasul cosmpolit, pitoresc si melancolic, asezat între doua infinituri, infinitul câmpiei Baraganului si infinitul acvatic, al baltilor si Dunarii, pentru ca nu trebuie uitat ca Braila e locul în care Dunarea imperiala are presimtirea marii, nu apare efectiv în prim plan si nici nu e o scena a actiunii.
Într-o Nota autorului din Comisia Zürich se spun anumite lucruri despre inspiratie si documentare si, mai ales, despre literatura de frontiera: „În afara de Terente, Raducanu si personajele istorice, singurul personaj real al acestei carti este bunica mea dinspre mama, Mihaica, norocul si bucuria copilariei mele. Neasemuita povestitoare, cu nimic mai prejos decât am descris-o la începutul istorisirii, având tragicul destin dezvaluit în filele cartii, este cea care a dat fibra buna a neamului meu. Orice asemanare a personajelor cartii cu persoane reale este pur întâmplatoare caci – nu-i asa? – doar n-o fi un singur câine scurt de coada!
Cu exceptia faptelor si descrierilor din razboi, atent documentate din documente oficiale, jurnale de razboi si discutii cu participanti si supravietuitori ai celui de-al II¬lea Razboi Mondial, toate întâmplarile si istorisirile din roman sunt rodul fictiunii si orice încercare de a le suprapune pe un tipar real sunt doar speculatii si exercitii de imaginatie sau... simple coincidente!”
În afara de proza sa ordonata, expresiva si functionala, dna Doina Popescu-Braila, prin forta si rezolutia personalizata a creativitatii sale artistice, poate sa scrie lucruri temeinice despre proza în general si despre genul narativ, aderent la contemporaneitatea imediata.