IN MEMORIAM

15 ani de la despartirea de Ion Chiric

Pe 8 mai 2014 se împlinesc 15 ani de când ne-am despartit de Ion Chiric. A fost poet si prozator, jurnalist si editor. A condus Editura „Porto Franco” si revista cu acelasi nume, care-i gazduieste acum câteva poeme. S-a nascut în 28 iulie 1940 la Gohor, a facut scoala, inclusiv facultatea la Galati. A fost presedinte al Societatii Scriitorilor „C. Negri” din Galati, membru al Uniunii Scriitorilor din România, al consiliului U.Z.P. A debutat cu poezie în revista „Luceafarul” (1961), iar în volum, la Editura „Albatros”, cu „Ospatul pamîntului ” (1970). Are 15 carti publicate: de poezie, povestiri, reportaje, romane. Ultima, antuma, „ Preludiul tacerii ”, poeme, i-a aparut la Editura „Porto Franco ”, în 1998. Peste doi ani, în 2000, Editura „Eminescu” i-a onorat trecerea prin aceasta viata cu un volum omagial, „ Om fara timp”. A colaborat la numeroase reviste importante de cultura din tara, a primit în 1963 Premiul I (poezie) al revistei „Luceafarul”, precum si alte importante distinctii literare.
Au trecut 15 ani de când Ion Chiric a trecut Dincolo. I-au ramas Aici multi oameni dragi, colegi si prieteni. Cei care l-au cunoscut mai putin au acum prilejul sa afle – din lectura câtorva lucrari publicate alaturat – cum îi sunau poemele, sufletul, inima.
Dan Plaesu


Poetul

Poetul nu îmblînzeste serpi.
El, cu cîntecul sau, nu-si poate
nici iubita îmblînzi.
El pur si simplu cînta
precum rîul în cascade, sfîsiat
de fortele din suflet. Cazînd
el vrea sa-si auda glasul,
sa faca orbii sa tresara de speranta
în inexistenta vailor adînci, sa fie singura fiinta
auzita de surzi. Ah, poetul,
fara aureola cîntecului,
e totdeauna în primejdie, e totdeauna
luat drept altcineva. Cu poetul
e greu sa convietuiesti, sa traiesti
în aerul viselor, sa te înalti
aproape totdeauna iluzoriu.
Poetul are un ochi rece, altul fierbinte.
Unii îl cred mag, altii seducator.
Poetul poate îmblînzi numai cuvinte.

Imagini cu suflet
Am smuls un izvor din pamînt
fiindca pamîntul nu-l mai suferea
cu atîtea nelinisti.

Ca si cum mi-as fi smuls
propriul suflet.

Fiinta aceea de cristal,
fiinta aceea de adînc
ar fi putut înmarmuri
ca un copac de oglinzi,
ca un nor sculptat vertical.

Dar el plînge, de-atunci,
ca a uitat înmultirea cu sine
si se sfîsie cu nelinisti, ca propriu-mi suflet.

Conditionari
De-as fi în lume nesupus schimbarii,
de n-ar fi noaptea spre a potoli a zilei arsita,
de n-ar fi focul spre a arde putregaiul,
de-ar înflori necontenit pomul iubirii
si n-ar cunoaste rodul, de am trai
din clipa nasterii în limpezimi fara sfîrsit,
nu dainuirea-n timp ar suferi,
ci frumusetea ei fara de margini.

Viziuni
I.
Teama fiindu-mi de viata dinspre sfîrsit –
cînd ramîne goala, stejar
sub luna dezgolit, stîrv al naturii –
ma întorc deseori,
dupa ce-i adulmec urmele.
II.
Între capetele de foc ale zilei
viata se zbate ca o pasare
dar eu o simt cum
îmi ciuguleste sufletul
crezînd ca-i un bob de lumina
al zilei.
III.
În roua cuvintelor scîntei
ale vietii de dincolo, priviri
ale marelui frig – la fel
ochii cîntecelor noastre
în umbra tacerii
cercetîndu-ne.

Facerea
Dincolo de tine se-nfiripa o lume
din fragezimi si puritati, timpul ce vine
capata fiinta, corpuri miscatoare.
Vîntul e blînd, stelele-s corole de copaci pe coline.

Eu însumi stau la porti si nu las sa intre
lupi, crocodili, demagogi sau alte jigodii.
Eu însumi înmînez numai destine sarbatoresti
si-s un aprig paznic de zodii.

Când lumea e gata si astept sa se nasca fericirea
precum verdele-n natura, dupa ploaie,
fiintele trec lenese, n-au teama, nici nerv,
însasi bolta destinelor peste destine se-ndoaie.

Suna-n port sirena. Dintr-un vis
ma retrag înfrînt spre propria-ti caldura
si nu stiu cum între noi poate exista
singura lume fara ura.

Simtirea timpului
Deschid ochii spre o noua zi
si mi se pare ca o stiu, parca
am mai întîlnit-o cîndva.
Blînda ei dimineata tresare la zgomotele
masinilor de pe santier. Are pielea
albastrie, seamana cu cerul.
Prin porii ei presimt un zbucium departat.
Poate am urcat alaturi atunci, demult
pe cînd eram mai tînar si n-aveam teama de moarte,
spre piscurile înnegurate ale eternitatii.
Pe drumul acela se aventurau multi.
Poate era si ea una dintre muritoare.
Sau poate e ieri, poate e mîine,
nu-i nici o deosebire, poate orice zi
e mereu acelasi fascicol de lumina
pe care soarele îl plimba pe pamînt
de jur împrejur plictisit.
Si totusi în fiecare dimineata vad cu uimire
cum lumina ma cuprinde, îmi patrunde în trup.
O simt în timpul lucrînd alaturi de inima
si-i vad în amurg orele
cum se rup din oameni si fug.

Daruire
Scriind
fiintei mele sa-i fac rau
nu ma pot opri
cum nu poate fluviul
sa nu curga
sfîsiindu-se.

(Din volumul „Fuga din cerc” – în lucru, în manuscris)

Drum spre zeita
Ziua e muntele meu de cenusa.
E o Golgota
cu soare albastru.

Cînd ajungi în piscul ei
nu mai vezi nimic. Nici
în tine însuti.

Speranta este în întîlnirea
cu zeita cea buna – noaptea.

Lectii de zbor
N-am avut aripi si totusi
deseori am zburat. Închideam ochii
si ma înaltam deasupra lucrurilor,
unde idolii materiei
se razboiesc pentru o lucire de autentic,
unde gîndurile sînt pasari ametite
cautînd inexistentul ca vînatorii prada pe pamînt.
Alteori în propria-mi privire zburam
ca-ntr-un fuselaj al sufletului,
prin ploaia tacerii cosmice înaintam,
prin neliniste, liniste...

N-am luat lectii de zbor
de la vînturi, de la plutirea
cuvintelor cazute din poeme,
de la fantasmele viselor din zori.
Aveam în mine
ideea de zbor.

La nevoia de aripi
înainte de a porni la drum
ma gîndesc
doar acum.

(Din volumul „Drumul spre zeita” – în lucru, în manuscris)