PAGINI DUNÃRENE

LA CE E BUN UN DICTATOR
(fragment din romanul PISICA CU PAPION)

De patru zile ningea cu fulgi mari, acrobatici. Gelu Pintea, locotenent major de vânatori de munte se îndrepta grabit spre unitate. Era ziua cea mare, avansarea. Mai erau câteva minute pâna îsi va primi stelutele de capitan. Fulgii de nea zaboveau îndrazneti pe epoleti, adaugându¬i zeci de stelute. Intra pe poarta unitatii. Sergentul de serviciu îl saluta posomorât.
–Sergent, tresele pe care le vei primi peste câteva minute te fac asa posac?
–Nu-mi arde tovarase lent-major! Am fost anuntati ca un grup de 18 pionieri, elevi în clasa a VIII-a, însotiti de o profesoara s-au ratacit în munti. Sus e ger napraznic si nu se mai stie nimic de soarta lor de ieri pe înserat. Au fost asteptati la Cabana Soimului dar n-au mai ajuns.
–Ultima pozitie cunoscuta?
–Pe la orele 16 i-a vazut un padurar la Pârleazul Vrajitoarelor.
–Deci, în 40 de minute trebuia sa ajunga la cabana. –N-au mai ajuns si ma tem de ce este mai rau! Pintea mari pasul si îsi gasi oamenii aliniati pe
platou.
Colonelul Sica Ionescu coborî dintr-un Aro: –Pinteo, esti pus la curent cu situatia copiilor? –La curent, sa traiti!
–Imediat dupa festivitate, îti iei oamenii! Urcati pe munte si începeti operatiunea de salvare!
Ofiterul privi spre munti fara sa raspunda regulamentar superiorului.
–Pinteo! Te întreci cu gluma!
–Cu tot respectul, îmi iau echipamentul si oamenii si plec imediat! Aici ninge si în doua ore va începe ninsoarea si pe munte. Trebuie sa ajung sus înainte sa se astearna, ca sa mai gasesc urmele.
– Si avansarea? Generalii de la Bucuresti au ajuns deja!
– Iau doar opt oameni...
– Noroc, capitane Pintea! Salveaza copiii cu orice pret!
Ajuns la Pârleazul Vrajitoarelor, ofiterul gasi urmele copiilor spre vest, si nu spre Cabana Soimului cum ar fi fost normal. Zapada se depunea cu repeziciune si timpul se scurgea în defavoarea copiilor. Dupa cinci ore de cautari îi gasi speriati si pe jumatate înghetati într¬o baraca de santier abandonata din vara de cei de la prospectari miniere. Unisera cele sase paturi doua câte doua si, dormind de-a curmezisul, înghesuiti ca sardelele rezistasera pâna dimineata, întinzând peste sacii de dormit si paturile prafuite gasite în cabana. Profesoara îsi ascundea destul de bine disperarea iar copiii aveau un moral destul de bun. Un militar le împarsi biscuiti si ciocolata si altul le facu o termita de ceai.
În baraca prost izolata, fara lemne si fara provizii nu mai puteau ramâne, fiindca zapada putea sa-i izoleze pentru doua-trei saptamâni, iar drumul pâna la Cabana Soimului era prea lung si prea riscant, imposibil de parcurs înainte de lasarea întunericului, asa ca ofiterul avea o singura solutie: sa-i mute pe copii la vila folosita de protocolul de stat pentru tovarasii ministri. Daca se afla, cariera lui era defînitiv încheiata, dar alta solutie nu se întrevedea. Îl stia pe nea Balint, îngrijitorul vilei, un tip taciturn dar cumsecade si spera sa fie de înteles, mai ales ca avea si el un fecior, militar în termen, la vânatori de munte.
Drumul era dificil si dupa câteva ore de lupta cu nametii, copii si militari erau deja în curtea vilei. Usa din fata era închisa dar ofiterul îi adaposti în garaj. Cu o surubelnita luata din panoul de scule, forta usa care dadea din garaj spre casa. Nea Balint nu era de gasit. Pintea banuia ca a coborât în oras la avansarea flacaului, si daca era asa, probabil ca nu avea sa se întoarca prea curând.
Un militar aprinse focul în semineu, altul pleca sa faca ceai la bucatarie.
–Toata lumea atentie la mine! Suntem într-o vila a protocolului de stat folosita de tovarasii ministri, poate si de tovarasul Nicolae Ceausescu. Conducerea de partid si de stat s-ar putea sa fie foarte deranjata ca v-am adapostit aici, dar este singura cale sa va salvez vietile! Vom sta toti în living. Tovarasa profesoara si fetele vor dormi pe canapele, baietii si militarii vom dormi pe dusumea în sacii de dormit. Vreau sa va deplasati doar daca este necesar, strict pe traseul de la baie la bucatarie si în living. Tovarasa profesoara sa coordoneze prepararea cinei, împreuna cu oamenii mei. Vreau sa vorbiti cuviincios si în soapta, fiinca nu este exclus sa existe microfoane. Sper ca vremea sa ne permita mâine deplasarea la Cabana Soimului. Acolo veti avea provizii suficiente si libertatea sa zburdati în voie.
În bucatarie ofiterul o privi cu severitate pe frumoasa profesoara.
– Si acum, doamna profesoara, va rog sa-mi explicati cum de v-a venit ideea geaniala de a va aventura cu 18 minori în munti pe aceasta vreme mizerabila?
– Domnisoara...
– Poftim?...
– Domnisoara...
– În sfârsit, treceti la subiect!
– Tovarase ofiter, vara trecuta am fost cu o grupa de elevi la Cabana Soimului si în luna septembrie am primit sarcina de sus sa organizez si tabara din vacanta de iarna.
– Da, am presupus ca ati mai fost prin zona. Altfel ar fi fost un miracol sa descoperiti baraca fara sa cunoasteti înprejurimile!
– Prognoza meteo parea favorabila! – se apara tânara femeie.
– Primul lucru pe care îl învata orice tânc este ca în prognoza meteo nu trebuie sa te încrezi ni-ci-o-da-ta, mai ales la munte!
– Copiii s-au înscris si au platit înca din luna octombrie si banii au fost virati la Directia Taberelor. Era un drum fara întoarcere! Am primit ordine si le-am executat!
– Ai fost prinsa în foc încrucisat, tovarasa profesoara! În viata sunt situatii când trebuie sa spui NU, dar cei mai multi oameni nu învata niciodata acest lucru! Cred ca ti-ai învatat lectia! Eu atât am avut de spus si n- am sa te mai necaj esc cu morala!
Ofiterul a raportat colonelului Ionescu stadiul operatiunii de salvare si pozitia, apoi liniile telefonice au cazut si au pierdut si legatura radio. Zapada a continuat sa cada fara oprire. În dimineata urmatoare stratul de zapada ajunsese la nivelul acoperisului, asa ca erau printi în capcana alba! Proviziile ajungeau pentru doua saptamâni dar lemnele chiar erau o problema. În a patra zi fu pus pe foc ultimul lemn. Prospatul capitan avea de luat hotarâri dramatice. Pleca prin camerele luxoase ale ministrilor sa vada ce mai putea rechizitiona. Erau sapte camere si fiecare avea mobilier scump, sculptat cu migala.
Camerele aveau sobe de teracota si câte o ladita de lemn în care se tineau lemnele de foc. Lemnele le luasera militarii si erau deja arse, dar cele sapte ladite erau salvarea pentru înca o zi. Merse în garaj cu doi militari. Lua toporisca din mâinile militarului si le sparse personal în sipci mici. Gata! Acum mai puteau rezista cam înca o zi , chiar si o zi si jumatate! Când puse pe foc si ultimul lemn, ofiterul pleca iar în garaj. Ochise zilele trecute depozitate doua mese lungi de picnic si patru bancute. Le farâma metodic cu toporisca si un subofiter le duse la gura semineului. Dupa înca doua zile scaunele si mesele din bucatarie ajunsera pe foc dar iadul alb parea nesfârsit si salvarea lor era departe. Se plimba prin camerele cu mobile scumpe întrebându-se ce-ar mai putea pune pe foc. Afara erau - 20 de grade, soldatii sapasera tunele în toate directiile pâna la gardul de piatra care împrejmuia proprietatea dar nu depistasera nicio cotineata, niciun sopron de lemne. Nimic, nimic!
Ofiterul privea biblioteca sculptata monumental si decise ca singura solutie erau cartile. Se apropie plin de speranta dar... singurele titluri erau Operele Alese ale presedintelui si Omagiul. Lua camerele la rând, deschise toate usile, toate sertarele dar în toate erau aceleasi carti tiparite îngrijit pe hârtie scumpa, de import. Le cara singur din toate cele sapte camere, le alinie frumos în fata semineului si le puse pe foc una câte una. A doua zi în zori, când ultimul Omagiu mai pâlpâia în semineu, doua utilaj e ale armatei intrau pe poarta vilei. Colonelul Sica Ionescu îi numara din priviri pe copii si, multumit îi întinse lui Pintea stelele de capitan. Observa privirea posomorâta a ofiterului care fixa semineul. Flacarile lingeau cu lacomie legatoria de lux a Omagiului... Întelese imediat.
– Ce pot sa zic, Pinteo? Bravo, baiete! Operatiune de salvare reusita! Dar vezi, sa nu te atasezi prea tare de stelutele de capitan, ca nu se stie cum o sa iasa!
În comunism nimeni nu reusea sa pastreze prea bine un secret, asa ca dupa o saptamâna ofiterul Pintea fu convocat de ministrul apararii. Generalul îl studie îndelung de la biroul lui, apoi se ridica si îi dadu roata.
– Deci, tu esti capitanul Pintea!
– Sa traiti! M-am prezentat la ordinele dvs!
– Pinteo, tu stii câta valuta a costat tiparirea operelor tovarasului pe hârtie de import si cu legatorie de lux? Ce-ai gândit tu când ai pus aceste carti valoroase pe foc? Vreau un raspuns sincer!
– Tovarase general, cartile erau noi noute, nerasfoite si neatinse si m-am gândit ca tovarasii ministri nu le-au citit, deci nu prea le-au fost de trebuinta, dar optsprezece copii, o profesoara si opt militari vor tine minte toata viata lor ca operele alese ale tovarasului secretar general Nicolae Ceausescu le-au salvat viata! Neam de neamul lor, duminica la masa, de Pasti si de Craciun îsi vor aminti si vor vorbi despre ele!
– Suntem în comunism, capitane! N-avem Pasti si Craciun! Se spune de 1 Mai, de 23 August si de Anul Nou!
– O fi la tovarasii ministri! Oamenii simplii îsi tin sarbatorile din mosi-stramosi! Sufletul omului nu prea se schimba la ordin!
– Era suficient sa spui: am înteles, sa traiti! - se rasti ministrul.
– Am înteles, sa traiti!
– Stii ce? Sa nu te obisnuiesti prea tare cu stelutele de capitan!
– Asa mi-a spus si tov. colonel Sica Ionescu! Îmi asum întreaga responsabilitate, tovarase ministru!
– Bine, Fochistule! Te întrebi în sinea ta cine te-a turnat? Colonelul, militarii tai, profesoara?
– Ce mai conteaza?! Îmi asum...
– Ei bine, nu te-a tradat nimeni! Unul dintre copiii salvati este vecinul meu cu care joc sah. Mi-a povestit în amanunt ce tip de ispava esti si cât de ingenios, numai dupa ce i-am promis ca te avansez maior la exceptional! Esti liber, Pinteo! Ai coaie de otel, baiete!...
Ofiterul Gelu Pintea s-a însurat cu profesoara de engleza. Si-a servit exemplar patria ajungând cel mai tânar colonel la arma vânatori de munte, dar patria nu e întotdeauna recunoscatoare si înainte de-a împlini cincizeci de ani a fost pensionat. A ramas fidel muntelui coordonând echipele de salvamontisti.
Pionierul sahist a ajuns un tânar si ambitios prim¬ministru si dupa o sedinta de CSAT a început sa-si inventarieze prietenii si sa se întrebe pe cine se poate baza. Avea nevoie de un om îndraznet pentru o misiune extrem de presanta si dificila; ceru dosarul Fochistului. Doua ore mai târziu colonelul în rezerva Gelu Pintea era convocat la biroul primului ministru.
–N-am apucat niciodata sa va multumesc personal, domnule colonel!
–Se vede treaba ca frecventati acelasi frizer de pe vremea când erati pionier! Nu v-ati schimbat prea mult, domnule prim-ministru! V-am recunoscut de când asi debutat în politica. Sa conduceti bine tara, sa nu-mi para rau ca v-am salvat!
–Sa-i transmiteti complimentele mele doamnei profesoare! Si eu am fost îndragostit de dânsa în clasa a VIII-a, dar cine putea concura cu ditamai eroul! Va servesc cu un ceai, o cafea?
– O cafea! Ceai beau doar când sunt bolnav!...