INTERPRETÃRI

Gellu Dorian
sau glasul celor „Zece poeme exemplare din Târgul în care, cica, nu se întâmpla nimic”

Poetul nostru, un colaborator fervent la numeroase reviste de profil, înca înainte de ´ 89, si-a format un timbru propriu de scriere, înscriindu-se ca forma si fond în atmosfera poetilor generatiei ´ 80, ca Dan David, Aurelian Titu Dumitrescu, Traian T. Cosovei si Mircea Cartarescu.
Dar cum nu ne-am propus sa vorbim de poetii acestei generatii ci de actualitatea lui Gellu Dorian, ne vom rezuma la a-i analiza volumul „Zece poeme exemplare din Târgul în care, cica, nu se întâmpla nimic”, 2011, compus din zece capitole: 1 .Centrul vechi; 2.Nu e nimic de facut; 3. Biblioteca rosie; 4. Afrodita; 5.Eleonora; 6. O zi ca toate celelalte; 7.Tihna; 8. O suta de femei într- un pat; 9. Zabava; 10. Jucarii stricate...
Pentru cei care nu stiu sau au uitat, le amintim ca Gellu Dorian este câstigatorul concursului de creatie literara de la Biblioteca „Mihail Sadoveanu”, din Bucuresti “Cel mai frumos poem al meu”, organizat de Alex Stefanescu, nu cel din zilele de - acum, infatuat si justitiar, ci acela de pe vremea când scria “Introducere în opera lui Nichita Stanescu”, 1986, dorind, probabil, sa se pronunte în contradictie cu ideile articolelor lui Eugen Barbu din revista culturala a Capitalei „Saptamâna” dedicate autorului “Necuvintelor” 1967. Interesant este de vazut la Gellu Dorian evolutia sa. Cei care i-au citit fisa biografica stiu, de aceea nu vom insista pe aceasta tema. Volumul sau pe care l-am adus în discutie este o dovada certa, ba mai mult, si ca semnatar al rubricilor din diverse publicatii ce aveau sa-i aduca un plus de popularizare poeziei sale si debutantilor despre care a scris.
Tenacitatea sa nu poate fi pusa la îndoiala, dimpotriva, se regaseste cu acribie în stufoasele lui poeme, pentru ca arma de aparare a unui om inteligent este masura cuvântului. Pentru poetul nostru penita patrunde adânc în brazda propriei creatii, lasând în urma straturi de metafore întru propasirea versurilor pe masura plugarului-poet.
Gellu Dorian prin „Cele zece poeme...” ale sale ne prezinta, de fapt, un reportaj liric care priveste un oras molcom, mereu dominat de efemer, fara sansa de dezvoltare precum marile capitale occidentale, nici în regimul trecut si nici în cel de-acum, în libertatea aceasta ghinionista pentru lumea care-i apartine si nu numai... Sa zicem, acest oras B. care pentru fericirea sa, s-a nascut dintr-un trecut al bunastarii, devenind ulterior „pietre acum dezgropate una câte una de sub asfaltul socialist/ care a sufocat totul, pâna când si crama în care/ zile de aur am trait într-o epoca de cacat,/cuburi de piatra trecute prin mâinile grecilor care stiau sa faca drumuri ”(pag.9). Critica dura la adresa vechii orânduiri. Stim însa ce a fost, nu stim ce va urma ca, deocamdata, multi dintre confratii nostri poeti nu au ce mânca, au ajuns sa-si duca existenta apelând la mila publica... Aceste aspecte de forma si fond nu fac obiectul subiectului nostru dar am simtit nevoia raspunderii civice fata de colegii nostri scriitori, sa aducem în discutie rolul si scopul nostru de a face ceva pentru ei. Chiar poetul recunoaste, fara sa fie împins de la spate, cum ca atunci: „când deschidem ochii si vedem batjocura din jurul nostru,/ ca despre cea din noi nu ne prea place sa vorbim,/ dar închidem din nou ochii,/ iarasi suntem peste muntii venus , umplem lumea cu noi,/adunati în pubelele de la marginea ei”, pag.14. De subliniat este ca versurile în cauza demasca un ocean de amara tristete, de durere si lacrimi. Ele vin din partea unui poet blând prin constructia sa sufleteasca, chiar daca la prima vedere da dovada de o rigidiate apriga. Multe nu-i convin de pe ogorul literaturii, totul parându-i-se hidos, nevaloros, considerând aproape orice placheta sau volum, ca sunt scrise de mântuiala, indiferent de numele autorului. În realitate lucrurile nu stau chiar asa... Revenind la versurile citate spunem ca si în poezie este bine sa se trateze astfel de teme sociale, poetul meritând din plin cele mai profunde aprecieri. În capitolul „Biblioteca rosie”, pag. 14-20, îsi exprima regretul fata de indiferenta cititorilor de lectura cartilor având la îndemâna în zilele, de-acum , sticla de vodca iar în sala de lectura se aud doar stafiile cititorilor de odinioara. Ideiile sunt impecabil exprimate în mai multe versuri rascolitoare, de mare adevar privind actualitatea omului de cultura îndepartat de la rafturile cu numeroase carti. Haosul este atent întretinut la nivel national de o societate în prag de colaps cultural, ancorata la parazitism, pentru ca printr-o lupta trista, speranta este dizgratioasa din partea unora de a fi partasi la asemenea scene de viata spirituala în a-si împarti cu tot dinadinsul „restul de vorbe din care nu mai poate compune nimic”, pag. 31, desi, la tot pasul întâlnim „ inteligente” umane. Gellu Dorian priveste cu ochiul poetului obisnuit cu lectura. Rascolitorul sau vers are profunde ramificatii în arta cuvântului.
Iata întru modernitatea versului cu abundenta de cuvinte si cursivitate a notelor poetice catre oniric: „... picioarele lui Dumnezeu pot fi reci,/ au trecut prin atâtia nori, prin atâtea noroaie,/ ca si tine, care de un lung sir de zile nu te-ai mai întâlnit cu apa,/ n-ai mai dat pielea la spalat...”, pag.36, continuând în aceeasi atmosfera de lucru la pag.43, în poemul ce i-a fost dedicat lui Laurentiu Ulici, dintr-o tresarire de condei, notam. „... din mâna lui Dumnezeu cade tihna peste cei un milion de oameni/ adunati între cele doua mâini...” versuri care te uimesc de legatura fireasca dintre divinitate si om care în slobozenia faptelor sale ia aminte ca trecerea sa prin aceasta lume depinde de Atotveghetorul la care, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge sa dai socoteala pentru faptele tale lumesti.
Nu credem ca Gelu Dorian este doar dus la Biserica si ca umbla cu Biblia de gât. Aceste versuri, atât de profunde si atât de spontane, îsi dau un plus de cunoastere din forta condeiului sau, curaj de a merge cu fruntea sus „Cu nemarginita iubire” spre „miezul adâncului tunet” si „Lumina a Caii Lactee”, vorba poetului Mihai Ursachi din cartea sa de poeme de dragoste „Diodima”.
Prin aceste trairi, autorul „Celor zece poeme exemplare...” fara trucuri de a-si fructifica emotiile prin poezie, se lasa purtat de explicatii observând lumea pe lânga care trecem si traim nedoborâti de ispitele rivale pentru ca, el, poetul, crede în sansa „femeii care poarta în ochii ei un barbat”, pag.47. Excelenta rostire, motiv de gelozie literara si rivalitate totodata, pentru ca asemenea minunate versuri de reflectie se scriu privind la stele „unde de mult n-ai mai simtit nimic”, pag.57.
Gellu Dorian, folosindu-se de fiecare data de noi metode scriitoricesti, se rasfata prin vers, pentru ca a crezut cu toata convingerea în poezie, cum chiar el spune ca: „poezia poate veni sa salveze o situatie... ”, si iata ca nu doar îl „salveaza” dar îi consacra numele pe tarâm literar. Îl credem pe cuvânt dupa ce i-am citit cele „Zece poeme exemplare din Târgul în care, cica, nu se întâmpla nimic”, pentru care nota noastra este în concordanta cu felul sau profund de a ne transmite poezia pe carari mai putin umblate de scriitorii mileniului în cauza.
Iata un poet care nu apartine niciunei generatii ci poeziei însasi pline de cele mai variate sensuri, ce se revarsa de peste tot ca un tsunami poetic, – prin flexibilitatea cuvântului si originalitatea ideii. Am încercat pe cât ne-a fost posibil sa descifram orizontul liric al acestui poet, pornind de la cartea sa cu un titlu de anvergura pentru robustetea versurilor ce le aduna între copertile sale „Zece poeme din Târgul în care, cica, nu se întâmpla nimic”.