CRONICA LITERARÃ

«Dunarea, poveste si adevar»
(O carte ca un album de romante)

Toate fluviile îsi leagana apele în aval si, odata cu ele, dau libera curgere la legendele izvodite pe seama lor si depuse ca borangic aluvionar la neodihnele undelor lor. Ce-ar însemna Nilul, Rinul, Amazonul sau Volga fara acele bijuterii narative, care sa le salveze de la trecere, de la efemeritate si sa le confere eternitate? Vesnicia unui fluviu, întelege oricine, nu se poate logodi decât tot cu un corelat nedeterminat, cu un pandant nesupus vremuirii. Or, povestile unui fluviu trec în legenda si mit si sfideaza efemerul, asa cum catedralele medievale iau în raspar istoria si vremuirea terestra.
Sunt convins ca toate fluviile au izvodit atâtea povesti cât sa le asigure nemurirea literara, dar nu mai stiu daca legendele izvodite pe seama lor au fost adunate în cuprinsul unor carti. Stiu doar ca una dintre cele mai frumoase carti ale adolescentei mele fugoase se intitula Volga petrece si aduna în pa)ginile ei o sumedenie de legende izvodite de locuitorii izbelor ruse scaldate de apele fluviului, în curgerea lui de la izvor la varsare.
De asta spun, toate râurile - si cele mari si cele mici – sunt generatoare de mituri, de legende, de povesti. Cine mai poate desprinde imaginea frumoasei Lorelay de apele Rinului în care se oglindeste? Si exemplele pot continua, cu alte ape ti cu alte izvodiri, care de care mai ademenitoare.
Cartea lui Ilie Zanfir, Dunarea, poveste si adevar (Editura Ideea Europeana, Bucuresti, 2013) se resoarbe din acest depozitar de fapte si întâmplari fabuloase, decupate din atriul stâng al Dunarii, asa cum s-au sedimentat în constiinta galatenilor, la mila 80, dupa ce diluviul ocoleste ostrovul de la Cotul Pisicii. Ideea de poveste este, desigur, o disimulare, pentru ca autorul nu fabuleaza si nu se lasa amagit de mirajul fictiunii. Faptele si întâmplarile adunate în aceasta carte sunt reale si adevarate, dar atât de neobisnuite ca aproape sfideaza verosimilul. Sunt asa de reale c-ar putea constitui un certificat de mândrie locala pentru orice galatean legat afectiv si sentimental de acest areal mirific.
Cine mai stie azi ca strazile acestui oras au rasunat sub pasul apasat al poetului Eminescu? Ilie Zanfir reconstituie cele doua adastari ale poetul în Galati - în 1867, cu trupa lui Iorgu Caragiale, unde figura ca sufleor si în iunie 1869 cu trupa lui Mihail Pascali, când a locuit vreme de cincisprezece rasarituri de soare în locuinta unui pescar, unul din cei multi de care Galatiul n-a dus lipsa niciodata. Va mai poposi si a treia oara, de data asta definitiv, în 1911, când s-a dezvelit statuia din parcul central – prima recunoastere si stâlpire în granit a chipului sau, de unde înfrunta zadarniciile si vremuirile lumii. Ulterior vor apare reprezentari statuare în toate localitatile tarii, dar atunci, în 1911, Galatiul a fost primul oras care i-a extras chipul angelic dintr-un bloc amorf de marmura de Carara. Dezvelirea grupului statuar, opera a cunoscutului sculptor Frederic Storck, a fost unul din momentele cele mai înaltatoare ale Galatiului, festivitatea fiind onorata de prezenta unui mare numar de scriitori si carturari ai vremii, fiecare marcând evenimentul prin cuvinte calde de omagiere la adresa celui ce-a pus în lumina si-n rosturi de vrednicie fiinta româneasca.
De la Galati, unde-si avea resedinta pârcalabia tinutului cu acelasi nume, s-a remarcat viitorul domnitor unionist Al. Ioan Cuza si tot de Galati se leaga numele lui Costache Negri, sfetnicul de taina a lui Cuza si unul dintre cei mai harnici diplomati, din câti au rasarit în aceasta parte de tara.
Cine-si mai aminteste de maica Teodosia de la manastirea din Vladimiresti si de preocuparile sale carturaresti? Sub vrednica staretie a maicutei Veronica, manastirea de la Vladimiresti ajunsese o societate în miniatura unde se producea tot cea ce raspundea nevoilor comunitatii. Maica Teodosia provenea din Ardeal si-a lucrat o vreme, dupa absolvirea Universitatii din Cluj, la Institutul Român de Lingvistica. A publicat versuri în revista Gândirea condusa de Nichihor Crainic, aratând o apetenta mai speciala pentru motivele crestine.
Sub numele mirean de Zorica Latco a publicat pâna la intrarea în cinul manastiresc trei volume de versuri, bine apreciate de critica vremii. Este vorba de volumul Insula alba (1944), Osana luminii si Poemele iubirii (1948).
A venit la manastirea din Vladimiresti în 1948, la îndemnul parintelui Arsenie Boca si-a ramas pâna în 1956, când lacasul a fost închis iar maicutele întemnitate sau zburatacite precum vrabiile iarna. Când, la începutul anului 1990, manastirea a fost redeschisa, maica Teodosia a fost printre primele care s-au grabit sa continue slujirea Mântuitorului, de-acolo de unde fusese întrerupta brutal de trimisii iadului. Din pacate, a mai avut putin de trait. A încetat din viata dupa numai câteva luni, iar suratele ei au înmormântat-o în cimitirul manastirii, unde candela nu se stinge niciodata.
Aceasta a fost poeta Zorica Latco si schivnica maica Teodosia, si subscriem la concluzia autorului ca publicul galatean înca n-a descoperit-o în tot borangicul liricii sale si n-a integrat-o spiritualitatii galatene.
Multe pagini ale cartii lui Ilie Zanfir sunt consacrate vechilor cladiri, reprezentând si azi adevarate bijuterii arhitecturale ale Galatiului, sau vechilor institutii ce-si aveau sediul în Galati, cum ar fi Comisia Europeana a Dunarii, cu sediul în Palatul de Navigatie, construit dupa planurile reputatului arhitect Petre Antonescu.
La toata aceasta zestre mostenita se adauga constructiile noi, care fac din Galati un oras modern, cu multe ademeniri turistice, dintre care faleza, Papadia sau
coloana verticala a orasului – Strada Domneasca si parfumul raspândit de multimea teilor batrâni ce-o acompaniaza pe toata lungimea ei, de la Dunare la Gradina Publica.
Autorul ne ofera o imagine romantata a Galatiului, o carte brilianta, plina de poezie, de nostalgie si de simtire glazurata, din care Galatiul ni se înfatiseaza ca-ntr-un album de romante vechi, dar executate într-o versiune moderna.
Si mai subliniez, macar fugos si turistic ca lucrarea, prin felul cum este realizata, are si valoare bibliofila. Editura Ideea Europeana s-a întrecut pe sine, a facut dovada unui profesionalism de exceptie, si-a dovedit înca odata ca poate realiza lucrari competitive, demna de a figura pe standurile celor mai pretentioase târguri de carte.
Aceasta carte merita premiata. Nu stiu cine poate s-o faca - poate Uniunea Scriitorilor, sau poate administratia locala a orasului, dar ar fi trist sa treaca anonim si ne onorata de institutiile abilitate.