CONSEMNÃRI

Un policier sui-generis
*Tudor Leonte: „Nalucile din Valea Cocoarei”, Editura Stef, Iasi, 2013

Mai întâi, câteva banalitati. O carte este asemenea unei fiinte, daca nu chiar o fiinta, astfel încât odata nascuta are drept la viata, la viata proprie, indiferent cine îi este parintele. Asadar, citind-o o judecam pe ea, si numai pe ea, chiar daca unora le pare mai comod sa traga cu ochiul si (ori numai) catre cel care i-a dat „pasaport” de existenta. De unde si moda CV-ului, creata nu de autori, ci impusa, cred, de cei care nu se pot apropia de carti, daca nu stiu mai întâi totul sau aproape totul despre autor. Lucrarea de fata, neavând adaugat si un CV, ma obliga sa o judec fara a cunoaste autorul.
Sa trecem la chestii serioase. Cartea mi se pare un policier sui-generis, un roman politist altfel gândit si facut decât cele cu care ne-a obisnuit specia. Cine îl ia în mâna se asteapta, cred, sa mearga toate dupa tipic. La început, evident, crima, apoi insul istet care-l descopera pe faptas, explicând la final, evident, în fata celorlalte personaje curate ale povestii, cum a facut de l-a dibuit. Iar tipul cu mintea brici poate fi un alt Sherlock Holmes sau Hercule Poirot, ca sa-i amintim doar pe câtiva dintre anchetatorii clasici. Apoi, cititorul de azi numara, poate, ironic, cele 43 8 de pagini ale cartii si apreciaza în gând ca i-a trebuit cam mult detectivului ori politistului sau maestrului în dezlegarea enigmelor pentru a-l birui pe criminal. Însa, odata intrat în lectura, constata, cu fiecare nou capitol parcurs, ca autorul îl atrage abil în viata lui de cinci decenii, enigma se amplifica, iar colonelul de politie Stefan Cocoran, anchetatorul, nu seamana defel cu predecesorii din cartile Agathei Christie ori ale lui Sir Arthur Conan Doyle. Ba, as spune ca nu-s rude deloc. Iar tocmai neasemanarea asta constituie atuul romanului. Din fericire policierul ne arata o alta fata a acestui tip de scriere. Ceea ce face din carte un unicat, în sensul ca eroul ei este implicat personal în actiune, nu beneficiaza de acea detasare impusa, prin definitie, anchetatorului. Iar personajul Stefan Cocoran si scriitorul care l-a creat se afla în fata unei opere unice, în care este prinsa o viata irepetabila. Se amintea undeva, la o lansare a acestui roman, ca avem de-a face si cu fapte reale. Cu atât mai mult judecata mea este logica. O viata nu se poate copia pe ea însasi.
Si intriga este originala, adastând undeva în trecut, creând alte intrigi interesante. Nu este vorba despre o singura crima, ci doar despre o prima crima care le naste pe toate celelalte, nu le-am numarat, oricum sunt mai multe, dupa un algoritm descifrat pâna la final, în care eroul, faptas si victima, ne apare foarte puternic conturat. El este implicat efectiv si afectiv prin memoria care-i aduce, din negura unei copilarii fabuloase într-un sat moldovenesc de poveste, o sotie cauzatoare de moarte, cu implicatii morale, dar mai ales cu urmari foarte grave pentru toti protagonistii. Recursul la memoria ascunsa îl încapatâneaza s-o descopere (sa se demaste!) singur, desi între momentul comiterii si cel al depistarii faptei s-au scurs aproape cincizeci de ani si are nevoie de retrouri provocate sub hipnoza. Si înca ceva. Contrar a ceea ce ne-a obisnuit policierul clasic, cel de fata e doldora de povesti, una curge din alta, un nou amanunt creeaza o istorie ce nu fusese zisa pâna atunci. Iar naratiunea asta, multiplicata, place, ne atrage pe cai ocolite, dar agreabile, catre un final, pe care, iata, chiar nu-l mai putem prevedea, doar intui. Citind romanul, ma gândeam ca el ar fi putut fi spus la un Han al Ancutei, zi de zi ori noapte de noapte, pâna când adevarul ar fi scos la suprafata cu orice pret. Sau, pentru a ramâne la Sadoveanu, scrierea aminteste de înversunarea, forta si intuitia Vitoriei Lipan întru gasirea criminalului.
Cartea contine, firesc si filosofie, trimiteri la pasaj e din Biblie, utile în ancheta, argumentând conceptia autorului despre echilibrul dintre bine si rau. Definindu-si lucrarea, pe coperta a IV-a, Tudor Leonte sustine ca latura detectivistica, pentru descoperirea faptuitorilor este mai putin importanta decât „analiza prin mijloace literare a binelui si a raului, nu neaparat ca entitati filozofice aflate într-o unitate conditionata, ci ca o realitate a confruntarii, uneori dramatica, în care nu exista un învingator, ci doar o interactiune perpetua, o oscilatie între extreme, al carei scop este mentinerea echilibrului. Binele si raul exista numai împreuna, nu se pot defini decât prin comparatie unul fata de celalalt, iar suprimarea unuia – a raului, probabil ca ar însemna în acelasi timp sacrificarea binelui. Fiecare dintre personajele romanului se misca în interiorul acestei contradictii dintre bine si rau, fiecare întruchipând si binele si raul, în acelasi timp.”
Dar, noi la scoala am învatat ca binele învinge raul, cu exemple din basme, în anii când se mai citeau basme. Iar, când am crescut mari de tot, ne-am lovit de happy¬endul american. În cazul basmelor, copilului îi place cum le taie Fat-Frumos capetele balaurilor, este chiar foarte încântat de asta si bate din palme bucuros, desi în acest caz respectivul fecior de împarat este, la rândul sau, un asasin, nu? Cât despre happy-end, contrar modelelor impuse în mai vechile culturi europene, cei de peste ocean îndragesc tare mult sfârsitul frumos-frumos, desi el poate veni dupa un sir de crime (dar sir, nu gluma, ca în westernuri!), important e sa traiasca, posibil, pâna la adânci batrâneti, eroii principali, un el si o ea, veniti – în caruta fata, pe cal barbatul – ca sa cucereasca Vestul salbatic.
Am divagat putin. Inserturile filozofice plac, pun la treaba mintea cititorului, care ar putea exclama: Uite, dom’le, ce politist destept e eroul central din cartea asta! Iar aici atingem afirmatii facute de unii si de altii (pe la lansarea cartii) privind reabilitarea statutului politistului. Dar bag eu o contra: anchetatori destepti au fost, si mai destepti sunt înca si-or fi cât neamul românesc... Sau poate nu chiar atât de mult în timp, daca ne hotarâm sa rupem interactiunea bine-rau, în favoarea binelui... Se va putea oare? Dar dincolo de toate, repet, fuga în filozofie nu face rau lecturii, nici finalul, unde eroul e pus în dificultate. Speram doar ca, în viitorul unei actiuni (nescrise), Doamna cu balanta sa faca dreptate unuia si altuia. Inclusiv eroului principal. Atât, doar dreptate. În numele adevarului.
Nu m-am referit aici la actiunea propriu-zisa sau la povestile fabuloase din Valea Cocoarei, nici la drama personajului de a afla ca are alti parinti naturali, confruntarea cu adevaratul Stefan Cocoran, cel real, neafectat de veste, fiind un esec. Iubitorii de literatura vor gasi literatura, iar amatorii de politisme vor aprecia limbajul profesional cu multi termeni, expresii de specialitate, pe alocuri chiar din argoul vietii de politist. Vor întâlni si enigme-enigme, unele construite de o minte bolnava pe numarul Necuratului. Aproape romantic, peste ani, multi ani, eroul îsi „reîntâlneste” mama, prin intermediul unui înscris; mai da ochii si cu partenerul de copilarie, ajuns mumie, copil „ucis” din joaca, tocmai când îi cerea prietenia. Or, cred ca si asemenea istorii plac, chiar daca implica si ceva lacrimi. Fiindca niste lacrimi nu strica niciodata si ele n-au ucis nicio carte. Dimpotriva...