CRONICÃ LITERARÃ

Ana Dobre – examenul monografic
II

Asteptam aceasta carte cu un fel de febra indelebila. Nu l-am iubit niciodata pe Miron Radu Paraschivescu, iar din opera lui n-am parcurs decât Cântecele tiganesti, în vremea adolescentei, care l-au asociat, automat si cam pripit, în apropierea lui Federico Garcia Lorca si traducerea romanului lui Andre Malraux, la voie royal, prin deceniul sapte al secolului trecut. Stiu ca trecea drept un mare sustinator al tinerilor, al acelor tineri încercati de mirajul exercitiului poetic, dar criteriile cu care opera erau cele validate de Lunacearski - gheriste, proletcultiste si chiar lumpenizate – în disjunctie cu ratiunea estetica si cu noimele artei adevarate. Nu cred, sau nu stiu eu, sa fi descoperit prea multi poeti de valoare, dar stiu c-a umplut spatiul cultural românesc cu versificatori anonimi, cei mai multi recoltati din rândurile clasei muncitoare, desi, bietii de ei, nu aveau nimic din ceea ce ar putea reprezenta o constiinta artistica si scriitoriceasca. A operat cu cuvinte încurajatoare si acolo unde se impunea maiorescianul în laturi. Se-ntelege ca multi, dintre cei descoperiti si oplositi sub umbrela lui M.R.P. s-au anonimizat singuri, n-au facut cariera literara, sau chiar au disparut din peisajul literaturii românesti înainte de a macula cu amatorismul lor traditia instituita cândva de pontiful junimist si de alti esteticieni, bine fixati în principiile autonomiei artistice.
O fi avut si unele ciudatenii, despre care aminteste Eugen Simion, e posibil, dar nu bat moneda pe ele, pentru ca bizareriile, comportamentele putin aiurite sunt fapte obisnuite printre cei fixati în muncile scrisului.
Vorbim însa despre monografia d-nei Dobre si mai putin despre cel monografiat. Cartea este articulata, documentata si excelent structurata. Autoarea, ale carei aptitudini critice neîndoielnice le-am mai subliniat si cu alte prilejuri, chiar a realizat o lucrare de exceptie, dezvoltând, cum subliniaza si Eugen Simion în succinta sa prefata, o teza de doctorat, cu siguranta muncita, documentata, nicidecum plagiata, cum se mai practica înca pe la unele universitati. Pot depune marturie ca autoarea a fa cut destule exercitii la sol înainte de a se încumeta într-un zbor înalt, spre exigentele reclamate de o lucrare monografica riguroasa.
A fost, la MRP ma refer acum, eternul eretic, cum fericit si- a titulat si autoarea lucrarea, un avangardist, în perioada interbelica si un militant al partidului comunist din care facea parte înca din 1933. Si a fost un comunist activ, cu bogate prestatii ideologice în publicistica vremii, în toata perioada interbelica. A ajuns la comunism prin antifascismul sau manifest si a ramas statornicit în acest cadru, chiar si dupa ce a luat cunostinta de traumele impuse populatiei în tara socialismului victorios. Comunismul îi aparea ca o alternativa la fascism (p.265) si MRP n-a fost singurul intelectual ratacit, singurul captiv a unei propagande desantate, dar a fost printre cei mai fideli si mai statornici sustinatori ai comunismului malefic. N-a mai reusit sa se despovareze de ideologia tineretii sale - cum s-a întâmplat cu Tutea, Sahia, Nicolae Tatu si alti confrati dispusi la dezmeticire. Se stie cât de indignat s-a întors Sahia din calatoria pe care a facut-o în tara sovietelor. Era atât de consternat ca nu putea scoate un cuvânt. Spune ma, ce stai ca mutu, striga la el Petru Tutea, nerabdator sa afle amanunte despre tara pe care o considera înca etalon de echitate sociala. Oameni buni, le-a spus în cele din urma Sahia, acolo nu este raiul, este iadul pe pamânt. Regasim, în marturisirea lui Sahia aceeasi deziluzie care o exprimase si Panait Istrati, dupa o calatorie în aceeasi tara a sperantelor spulberate. Nu stiu daca marturisirea lui Sahia a fost hotarâtoare, dar indus printre cei ce cochetau cu iluzii de stânga o deruta decisiva. Atât de decisiva ca pe unii dintre cei prezenti – Tutea, Mircea Vulcanescu, Nicolae Tatu - i-a drenat direct în coloanele miscarii de extrema dreapta. Sigur, MRP nu figura printre ei.
Era de asteptat ca ulterior, dupa schimbarea politica din august 1944, avangardismul lui MRP sa se dizolve total în ideologia comunista pe care o sustine cu tot entuziasmul (p. 25 7). Într-o vreme când multi intelectuali erau supusi unui regim de exterminare prin lagarele comuniste, MRP beneficia de multe recunoasteri si onoruri, si nimic nu l-a stramutat din convingerile lui de tinerete. E drept ca-si va ajusta convingerile comuniste, dar n-a avut curajul unei atitudini dârze, curajoase si temerare. Admitea, într-un târziu, modelarea comunismului, ameliorarea si îmblânzirea lui, nicidecum eradicarea din temelii, reasezarea ordinii vechi, din perioada interbelica. N-am ce sa caut în concertul dezolant al literaturii noastre de azi, nota în Jurnalul unui cobai. Eu stiu ca o estetica, o arta adevarata poate si trebuie sa se nasca din acest ev-mediu pe care-l traim Dar aceasta arta nu va fi oficiala, nu trebuie si nu poate fi iubita de regimul în care destinele culturii sunt îndrumate de Fadeievi mai mici sau mai mari. Pentru public, voi continua sa tiparesc traduceri în versuri. Cel putin în felul acesta sa pastrez firul creatiei, sa servesc tinerilor modele de versificare în limba româneasca, sa folosesc si sa fac sa circule camuflate sub taina groasa a traducerilor din limbi slave, o sensibilitate si o preocupare de arta adevarata. (p.384).
În martie 1953 scrie o scrisoare-memoriu lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, în care gasim multe observatii pertinente, izvorâte dintr-o nereprimata constiinta scriitoriceasca, dar sfârseste prin a-si oferi serviciile pentru eficientizarea propagandei comuniste. Era traversat de gânduri salubrizate, dar n-avea, nici pe departe, curajul lui Soljenitân. Voia o reformare a viziunii partidului în probleme estetice, dar spera s-o poata înfaptui cu voia stapânirii, ceea ce era o copilarie.
Raliem la concluzia autoarei: simula comunismul, dar n-avea taria unei dizidente autentice si frontale. Altfel, este destul de activ. Scrie lui Iosif Chisinevski, Constantei Craciun, la Ministerul Culturii, lui Leonte Rautu si partidul arata fata de el o generozitate nesperata; îi acorda Premiul de Stat, îi încredinteaza o locuinta în Bucuresti si-l tine în tot felul de recunoasteri. Procesele de constiinta îl coplesesc si MRP aluneca tot mai evident spre o dizidenta deschisa. Notatiile ocazionale, fisele de roman si cele doua scrisori adresate lui Paul Niculescu-Mizil în 1969 si 1970, publicate de G. Dimisianu cu acordul lui Andrei Paraschivescu, fiul autorului, îl înfatiseaza ca dispus pentru o abandonare a duplicitatii obisnuite si adoptarea unei atitudini mai decisa, mai ferma, ceea ce a fa cut ca persoana lui sa nu mai ramâna indiferenta securitatii. De buna seama ca punerea lui sub urmarire discreta se facea dupa tipicul cunoscut si cu toata recuzita mijloacelor securiste. Nu stiu daca a cercetat cineva dosarele de la CNSAS, întocmite pe numele lui, dar cred ca studierea lor vor aduce în lumina multe elemente ale climatului scriitoricesc din cea mai neagra perioada a comunismului românesc.
O diviziune mai speciala a monografiei este consacrata balcanismului activat de MRP. Ereticul si mereu indecisul scriitor a trecut prin mai multe curente literare si a experimentat mai multe maniere care ventilau veacul. A trecut prin suprarealism, avangardism