CRONICÃ LITERARÃ

Litere si Sensuri:
Ana Dobre si activele criticii literare
I

Cine nu stie ca Ana Dobre este o publicista harnica si ca semnatura ei poate fi întâlnita frecvent în presa noastra culturala? Cine se îndoieste ca Ana Dobre a ramas fixata în exercitiul lecturii si bine conectata la piata cartii, ca a ramas, si dupa ce-a devenit o autoritate în lumea literara, o cititoare asidua a confratilor sai si ca obisnuieste sa dea seama de cele citite? I-am tot citit pozitionarile prin reviste si nu o data m-am întrebat daca autoarea le va aduna de pe unde-au fost risipite într-o carte distincta, care sa înmanuncheze toate aceste disipari ocazionale si sa configureze, prin chiar acest act, o imagine de ansamblu a literaturii ce se proceseaza astazi în România.
Este exact ceea ce a realizat prin ultima sa carte Litere si sensuri (Editura Bibliotheca, Târgoviste, 2013) în care regasim multe din pozitionarile autoarei fata de fenomenul literar contemporan, fata de autorii pe care-i tine în gratie si fata de lucrarile lor. Si pentru ca autoarea, asemeni tuturor celorlalti confrati încercati de activele criticii literare nu mai poate tine cadenta lecturii cu tot ceea ce aglomereaza piata cartilor de azi, îsi restrânge actul critic la autorii mai apropiati pe care îi urmareste si asupra carora se pronunta.
Daca observ bine, autoarea se supune îndemnului calinescian adresat criticilor cu notorietate, de a se pronunta doar asupra scriitorilor consacrati si bine asezati în ierarhiile literare si de a evita, pe cât le este posibil, critica tinerilor începatori, unde judecata critica, formulata din premize insuficiente poate încuraja nemeritat pe unii, cum poate descumpani pe altii, care n-au dat înca toate semnele posibilitatii lor. Nu-si asuma riscul de a se pronunta asupra începatorilor si nu este interesata, precum Miron Radu Paraschivescu, pe care l-a hermeneutizat într-o excelenta monografie, de descoperirea unor talente potentiale. Nu mizeaza pe incertitudini si nu se hazardeaza în pronosticuri aleatorii. De altfel, chiar critica pare sa fi intrat într-o zodie mai putin fasta. Unde intervine criticul, se întreaba pe buna dreptate autoarea, si ce trebuie sa faca el într-o piata saturata de aparitii editoriale?
Între creatorul de rangul întâi, autorul de universuri fictionale, si cel de rangul al doilea, comentatorul primilor s-a interpus o prapastie, care stânjeneste comunicarea între parti. Suficient siesi, creatorul de universuri fictionale, poetul, dar si prozatorul, prea sigur pe mijloacele sale, minimalizeaza, as zice chiar ca ignora opinia criticului. Nu mai sunt vremurile de altadata când un scriitor aflat în febra începutului cauta cu înfrigurare criticul care sa se pronunte asupra lucrarilor sale, sa-l confirme, sau sa-l îndrume în zbaterile lui silfide, sa-i dea directia de miscare si de afirmare în viata literara. Convins de genialitatea sa tânarul de azi nu mai are nevoie decât de criticul care sa-i confirme valoarea indiscutabila. E convins ca scrie o poezie buna, desi n-a auzit de Holderlin, de Rilke, de Walt Whitman sau de Emily Dickinson, nu stie cum trebuie sa arate o poezie buna si nu prea stie sa opereze cu criterii estetice.
Un soi de proletcultism, mostenit dintr-o anumita perioada nefasta continua si azi sa macereze viata culturala a tarii. Tractoristi, frizeri, mecanici fac literatura si-s convinsi ca opera lor poarta semnul genialitatii si doar opacitatea criticilor le reteaza aripile spre o afirmare decomplexata. Mai trebuie sa ne surprinda manelizarea desantata a literaturii si a vietii spirituale care zilnic se îmbogateste cu mii de titluri ignobile? Adevarat este ca nici critica nu mai este ceea ce-a fost. De unde altadata nu se ferea sa impuna un embargo hotarât nechematilor, astazi, de multe ori abia daca îndrazneste sa formuleze câteva Daca în alte perioade, critica a impus autori si opere, validate, multe dintre ele, de timp, intrate în constiinta publica, în ultimii douazeci de ani, putinele nume impuse de critica literara au o circulatie restrânsa, limitata la grupuri, fara un impact rasunator asupra publicului. (p. 23)
Îi dau dreptate. De asta o apreciez pe Ana Dobre, o creditez pentru felul cum si-a ales materialul critic si-o felicit pentru ideea de a se apleca cu precadere, de nu cumva exclusiv, asupra autorilor consacrati. Patru dintre diviziunile acestei carti sunt consacrate lui Eminescu, cinci Hortensiei Papadat-Bengescu, trei lui Constantin Noica si altele care-i au în atentie pe Alexandru Vlahuta, Ion Barbu, Ion Minulescu, Nichita Stanescu, Gala Galaction,

Emil Cioran, Mircea Eliade si Eugen Ionescu. Fara sa exageram, putem spune ca prin eseurile sale, autoarea revizuieste, optimizeaza sau complineste aspecte mai umbroase despre viata si opera scriitorilor mentionati si ca rezoneaza într-o maniera personala asupra unor calupuri importante din marea istorie a literaturii române.
Din paleta subiectelor eminesciene decupeaza modelul intelectual întruchipat de Eminescu, format la scoala germana, care nu i-a oprimat posibilitatile latente din fiinta lui, ci l-a facut sa se descopere pe sine. Autoarea preia distinctia lui Blaga între influenta franceza, colonizatoare si dominanta si cea germana, care lasa intelectului toata libertatea de a-si optimiza aptitudinile în cadrul oferit de propria sa matrice etno-stilistica.
Încercând sa defineasca dimensiunea reflexiva a lui Eminescu, autoarea subliniaza apasat asupra conceptului de merit, de competenta si de calitate umana ca factori propulsatori si cu functii ordonatoare în actul de asezare a ierarhiilor sociale. Probabil ca agentii miscarii meritocratice de azi, de-ar fi trecut prin partitura gândului eminescian l-ar fi adoptat ca precursor, dar nu ne miram, stim doar cât de cuprinzator este deficitul cultural la noi.
Analitic si convingator este si eseul consacrat dimensiunii religioase ipostaziate de Eminescu în poeziile si în publicistica sa. Dupa lungile decenii de inoculare a ipostazei contrafacute a presupusului ateism eminescian, Ana Dobre vine cu aceasta rasturnare copernicana si ne convinge ca presupusul ateism, cultivat cu ostentatie într¬o anumita perioada n-a fost decât o ideologizare opulenta si mistificatoare a spiritului eminescian. Nu mai putin importante sunt si consideratiile autoarei privind corelatiile dintre poezie si rugaciune, amândoua activând o tentatie ecumenica de adulmecare a absolutului, a esentei de dincolo de fenomenalitatea empirica. Poezia, spune autoarea, este o forma de rugaciune, o forma de extaz, trait dincolo de ratiune si de contingent, o modalitate de accedere la esente. Iar esentele sunt urmele lasate de Dumnezeu în lume, o dovada ca Dumnezeu nu a murit, asa cum au afirmat marii apologeti ai singuratatii, începând cu Nietzsche (p. 61).
Nu insistam în aceste sumare însemnari marginale asupra tuturor aspectelor sporitoare de sens si de semnificatie din depozitiile autoarei, dar nici n-as vrea sa trec prea turistic peste eseurile consacrate lui Noica, al carui destin, chiar si dupa trecerea lui într-un dincolo de marginile lumii, a ramas tot învaluit în controverse si echivocuri. A fost Noica în tineretea sa zbuciumata, un legionar militant? A fost, si nu prin tagaduire poate fi aparat filosoful, ci prin recunoastere deschisa, (cum a si facut-o tânarul Sorin Lavric în lucrarea sa referentiala Noica si miscarea legionara) – pretextul unor suculente pozitionari ale Anei Dobre – si prin radiografierea epocii în care si-a ventilat tineretea viitorul fîlosof paltinisan.
Dupa rechizitoriul Alexandrei Laignel-Lavastine si dupa numeroasele pozitionari disipate prin presa româneasca putem conchide laolalta cu eseista din Alexandria ca problema apropierii acestor intelectuali de legionarism (Noica facea parte dintr-o pleiada de furiosi, ad.n.) ramâne în continuare foarte sensibila si, de aceea, probabil, nu este înca timpul pentru o discutie publica la rece, adica fara patimi, resentimente, fara spirit vindicativ. Rana nu s-a cicatrizat, nu este vindecata (p.179).
Are dreptate. Noica si multi din generatia lui au fost marcati de cele trei confuzii bine precizate de Sorin Lavric: dintre contemplatie si actiune, dintre mistica si politica, dintre viata si ideologie. Si mai subscriem, tot asa, fara reticente si fugos la concluziile autoarei, ca Noica este ceea ce a ramas dupa ce istoria a vrut sa-l desfiinteze. Este, totodata, si exemplul tragic al omului sub presiunea istoriei, dupa cum poate fi reperul necesar pentru a ne dori o lume în care nimeni sa nu mai fie întemnitat pentru ideile lui (p.185).
Ceea ce surprinde la Ana Dobre este aptitudinea de a gasi formula cea mai potrivita, care sa concentreze într-un ghemotoc parelnic întreaga complexitate a personalitatii unui scriitor. Al. Vlahuta este veriga de tranzitie între Eminescu si Cosbuc, Marin Preda este acaparat de propria sa eternitate, Hortensia Papadat- Bengescu, asemenea lui Caragiale, ilustra boala sociala a constiintelor narcotizate de vorbe poezia lui Ion Barbu penduleaza între personalizare si depersonalizare, Ion Minulescu a fost un observator lucid al spectacolului manifestarilor omenesti, iar Nichita Stanescu avea constiinta efemeritatii ca fiinta biologica, dar, în acelasi timp, superbia eternitatii sale.
Nu mai insistam, desi ar mai fi înca multe de aratat. Dupa ce ne-a convins ca dispune de virtutile necesare întocmirii unei lucrari monografice si-a expus în vitrina cartea despre eternul eretic, Miron Radu Paraschivescu, ne încredinteaza, iata, înca odata, prin aceste dispuneri critice, ca stie sa patrunda în universul unui scriitor si sa-si prelungeasca opiniile pâna sub bolta unei autoritati paradigmatice, ca are stiinta lucrului bine gândit, bine expus si bine perspectivat. O recomand calduros tuturor celor doritori de finetui critice.