PROZATORI DUNÃRENI

Întoarcerea lui “Pepita”
- fragment -

Normal ca a ramas perplex. Nu în fiecare zi se întâmpla ca marea sa arunce pe uscat un asemenea peste.
“Acum nu mai sunt singur pe plaja”, se lua peste picior, în gând, Tavi.
Pâna în clipa aceea savurase aici o stare de nesperata împacare cu sine. Plaja – pustie, în dupa-amiaza mijlocului de octombrie. Pustie, si cu nisip caldut, prietenos. Aflat sub asediul blând al soarelui, grabind spre apus. Nu se mai satura de nemarginirea în continuu zbucium. De un albastru batând spre vinetiu. Mereu în miscare, în neobosita schimbare. Lunecând departe, dincolo de geana orizontului. Valurile împinse de colosala putere lichida atingeau malul, netezeau nisipul, se retrageau înfrânte pentru ca, în urmatoarea clipa sa revina încapatânate. Iar si iar. Îl fascina tenacitatea acestor sarj e asupra uscatului.
Îl linistea si îl bucura de fiecare data revenirea în acest loc, atât de aproape de sufletul lui...
Se ridica de pe nisip si merse spre vietatea marina expulzata pe nisipul spalat perpetuu. Nu era un peste oarecare. Tavi avea sub priviri chiar un rechin. De aproape un metru lungime. (Stia pe cineva care i-ar fi spus cu precizie: daca e matur sau pui, daca face parte dintr-o specie anume s.a.m.d ... ) Nefericitul, refuzat de mare, se zbatea amarnic într-o bucata de plasa care-i înfasura trupul. Cine stie câte zile si nopti s-a luptat sa scape din capcana braconierilor! Disperarea supravietuirii i-a dat puteri, cu siguranta, dar lupta fusese câstigata doar pe jumatate. Tavi încerca sa rupa ochiurile plasei. Sfoara era însa prea puternica, semn ca avea putin stagiu de zacut în apa care grabeste putrezirea. Unul dintre ochiurile plasei îi imobilizase botul rechinului, condamnându-l astfel la înfometare. La inevitabila pieire.
“Stai cuminte, rechinule, ca te scap eu de pacostea asta!”
Un neasteptat raspuns veni chiar din spatele lui Tavi: - Apuca de ochiurile de la coada, Tavi.
“ Nu! Nu era cu putinta! ...”
- Si ridica-l ca pe un sac.
“Vocea!... Inflexiunile!...”
- Goleste-l apoi ca pe un sac. Elibereaza-l direct în mare. Atentie la capul lui. E mic, dar dintii lui sunt fierastrau...
“Glasul... Era cu putinta ! Uite ca era...”
Asculta în continuare:
- E, cu siguranta, un pui. Pacat ca nu face parte din specia rechinului alb. Acestora, abia dupa vreo cincisprezece ani de viata, falcile le devin periculoase. Adevarate “uzine de ucis”.
“Nu mai era loc de mirari. Cea care-i vorbea era, cu certitudine, Sorana. Redutabila specialista în vietuitoarele acvatice. Fata care...
Dar, Dumnezeule, cum de a aparut aici? De unde, asa, pe neasteptate?...
A apucat ochiurile de la coada rechinului. Când l¬a ridicat, firele puternice i-au intrat adânc în carnea palmelor. Cu siguranta cântarea peste douazeci de kilograme. A intrat câtiva metri în apa si a desertat acolo povara. Rechinul? Înca nauc. Nu stia încotro sa o apuce, ce-i cu el. S-a rostogolit de multe ori în apa putin adânca. Pentru ca, apoi, sa aleaga largul marii. Mult mai ospitalier decât uscatul. Instinctul i-a spus, probabil, sa puna cap¬compas adâncul, casa lui de viata si de moarte...
- Vezi ca a mers, Tavi?
Confirma mecanic:
- A mers, Sorana. Multumesc.
Iesi din apa. Talpile lui tipareau urme adânci în nisipul saturat de apa care-l mângâia fara încetare. Îsi sufleca pantalonii uzi pâna aproape de genunchi. Îngaima mai mult pentru el:
- Se pare ca azi am parte de o zi a naibii de aiurea! - Chiar asa?!...
Era si mirare si usoara ironie în întrebarea ei. Iar el îsi urma netulburat gândul:
- Mai întâi rechinul aruncat pe mal.
- Puiul de rechin, îl contrazise fata doct.
Si, la fel de doct:
- Se întâmpla asemenea lucruri si cu balenele... Auzise si el de asemenea întâmplari. Nu era deci cazul sa i se tina prelegeri.
- Si de parca nu ar fi fost de-ajuns povestea neasteptata cu rechinul, azvârlit de mare pe uscat, iata-te si pe tine, aici, Sorana.
- În carne si oase.
- Dupa o atât de nesfârsita absenta...
Si se grabi cu explicatiile:
- Eram pe aproape. În trecere, ca sa zic asa. Si ce mi-am zis: ia sa vad cum mai arata plaja. În ziua asta atât de linistita, de octombrie.
Era în trecere pe aici... Apela la fleacuri? Cauta sa amâne clipa inevitabilelor întrebari?
- Apropo: cum e apa, Tavi?
- Lichida!...
Capatase raspunsul meritat. Apoi? Apoi, Tavi a ridicat privirea spre ea. Faptura din fata lui parea mai înalta de cum o stia. Oare si din pricina pieptanaturii, ridicate mult pe crestetul capului? Coafura asta îi dezvelea mult fruntea. Si parea, astfel, mai bombata decât ramasese în memoria lui. Fruntea, obrazul, mâinile descoperite pâna la coate... Picioarele la vedere, din sortul aspru, de culoare închisa... Totul la Sorana parea schimbat. De parca strabatuse cine stie ce timp si spatii, dominate numai de arsite. Care adaugase o asprime nemaicunoscuta acestui trup. Exact, asta era: o asprime suprapusa peste obrazul catifelat, ?tiut. Peste pielea neteda a mâinilor, a picioarelor.
S-au asezat, dupa o vreme, pe nisip. Fata în fata. Cu marea respirând la picioarele lor. Îi auzeau clar rasuflarea. Îi odihneau sunetele trimise din larg. Tipetele rare, stridente ale pescarusilor în dupa-amiaza senina de toamna.
- Si “Pepita”?
Obiceiul Soranei de a trece, abrupt, de la una la alta. Anormal de normala si întâlnirea neasteptata. Si dialogul lor despre cele ce s-ar fi întâmplat ieri, alaltaieri. Oare ea chiar nu-si dadea seama ca ieri, alaltaieri au ramas mult în urma? Foarte departe? Nu avea ochi pentru sincopa, fractura produsa în timp, care-i departase de realitatea traita atâta vreme?
- Ce-i cu “Pepita”?
- Tot nedespartit de detectorul lui de metale? - Tot.
Daca o multumeau raspunsurile lui - nu, nu ostile, ci doar telegrafice? Asta, numai Sorana era în stare sa spuna.
-Tot cu barba?
- Nu.
-Poftim?
- Ieri si-a ras-o. - Asa, pur si simplu?
- Gesturile neasteptate sunt si vocatia lui “Pepita”. Întelegea perfect ce vrea sa spuna Tavi.
- Asta da, surpriza! Si... ”Derdelus”?
- Acum e bine.
- Acum?!
- L-a muscat de picior un Rottweiler. Piciorul stâng, din spate.
Îi cauta, din nou, privirea. I se paru lui, sau era si aceasta bântuita de arsitele deserturilor prin care îsi închipuia el ca trecuse? În ochii caprui, luminati de razele blânde de octombrie s-ar fi cuvenit sa afle, ca altadata, multa stralucire. Or, Tavi gasea acum o scânteie aproape taioasa. Daca nu cumva se însela. (N-ar fi fost pentru prima data când el se afla departe de realitate, în privinta ei!) Avea atâtea întrebari pentru Sorana... Care, cu palmele bronzate prefira, fara graba, pumni de nisip. Mâinile ei se voiau astfel o adevarata clepsidra, destinata sa masoare curgerea implacabila a clipelor.
- Asculta, Sorana...
- Ascult, Tavi.
Nu contenea sa-si umple palmele si sa numere clipele cu nisipul plajei pustii.
- Apari aici, asa, din senin...
- Am venit pe drumul care se termina la frumusetea asta de nisip.
- Vii pe neasteptate... Dupa o nesfârsita absenta. - N-a fost chiar atât de...
- Si conversam voiosi despre fleacuri, de parca... - Si?
- Pai, tocmai asta e, ca absurdul situatiei... Îl opri jucându-se în continuare cu nisipul:
- Adica, povestea cu puiul de rechin este un fleac? - Si-mi tii prelegeri despre progeniturile rechinului alb.
- Utile, cred? Dupa cum e bine sa afli si despre o cercetare de ultima ora.
- Despre noi doi? o lua evident peste picior.
- Despre faptul dovedit ca muzica formatiei AC DC îi îmblânzeste pe rechinii albi. S-au adunat dovezi ca-i face mai putin furiosi.
- Lipsesti atâta vreme si apari brusc, întrebându¬ma de ... ”Pepita”!
- Normal.
- Pot sa întreb si de ce?
- Este unul dintre personajele pe care mi le-ai prezentat, cum sa spun, cu multa caldura, bunavointa. Tinea minte si el, la fel de bine, momentul:
“ Uite, Sorana, “Pepita” este unul dintre cei mai buni prieteni ai mei.”
“Prieten? s-a mirat, numai ea stia de ce. Si a adaugat: ce poti avea tu, în comun, cu batrânelul asta, cu barba fioroasa, de pustnic uitat în cine stie ce colt de lume?”
Tavi, atunci, îi gasea destule scuze ca gândeste astfel. Habar nu avea de viata acestui om. De tavalugul care trecuse peste viata lui. Lucrase - mai înainte! - ani buni cu un geolog. De fapt, o doamna geolog, Mariana. Strabatusera împreuna muntii în lung si în lat, Împatimiti de meseria lor. De misterele care îi asteptau pe coclauri, sa le descopere. Mariana? Cu aproape douazeci de ani mai în vârsta. Asta nu a fost o piedica sa se apropie. Sa traiasca vapaia unei povesti de dragoste aproape adolescentine. Au fost cele mai frumoase clipe ale vietii lor. Pâna când o nenorocita de avalansa de pietre i-a surprins pe coastele muntelui. El a supravietuit, dar Mariana a fost zdrobita de tavalugul de stânci. “Pepita ” si-a lasat barba, a parasit muntele si a venit aici, la mare. Cu un detector de metale. Si cu un catelus, “Derdelus”. Cu detectorul a început sa cerceteze, zilnic, plaja lunga, de la un capat la altul.
“Ce cauti, omule?” l-au întrebat localnicii.
“Pe aici nu se poate sa nu fi venit, cândva, corabii. Atrase de aurul acestor locuri. Ori sa nu fi plecat de aici, corabii. Pline cu pepite de aur.”
~” Si.
“Unele, au reusit sa duca departe bogatiile. Altele, au fost rapuse de largul marii, dupa ce s-au desprins de tarm.”
~” Si.
“Marea are obiceiul ca, la rastimpuri, sa arunce din adâncuri ceea ce a rapit oamenilor. Macar o pepita de aur tot voi descoperi eu pe aceasta plaja atât de întinsa...”
Tavi i-a spus atunci, Soranei:
“De fapt, omul asta are un nume oarecare: Vasile Ghidu.”
“A gasit vreodata ceea ce tot cauta?”
“Fleacuri. Un termos ruginit, uitat de cine stie când. Câtiva nasturi galbeni, de metal. Poate de la marinarii de pe navele de razboi, scufundate. A, si un craniu de cal, cu zabala între dinti. Oamenii au râs si de atunci “Pepita” i-a ramas numele...”
- Deci, Sorana, stam aici, pe plaja...
- ...Într-o zi fara cusur, de octombrie.
- Tu prefiri nisip, pe post de clepsidra...
- Da. Masor timpul.
- Si eu te întreb... Si ma întreb...
Inspira cu nesat aerul sarat adus de briza marii. Parca avea nevoie de mai multe puteri ca sa continue ce începuse.
- Ma întreb, Sorana: unde ai disparut atâta vreme? De ce ai plecat pe neasteptate? Care-i greseala mea, ca te-am pierdut?
- Nu te învinovati inutil, Tavi.
Soptise rar cuvintele. Probabil avea si ea nevoie de putere sa-si limpezeasca gândurile. Daca nu cumva obosise.
- Ba ma învinovatesc.
Sorana se opri din jocul cu nisipul. Raspunsul ei ricosa însa în alta parte:
-Tu esti constructor, Tavi.
Normal sa-l mire acest hodoronc-tronc:
- Ce-ti veni?
- Nu te multumesc efemerele castele de nisip. - Ba îmi plac foarte mult.
- Stiu... Stiu bine cum te prosteai cu cei mici, aici, pe plaja.
- Nu ma prosteam. Intram în joc si eu. Îmi uneam fantezia mea cu a lor. Atâta tot. Acum, însa!... Acum, fantezia nu ma ajuta deloc sa-mi fac o idee, cât de cât, ce s-a întâmplat cu tine.
Sorana netezi cu palma desfacuta nisipul pe care- l tot risipise pâna atunci printre degetele vlaguite:
- La care dintre întrebari sa-ti raspund mai întâi? - La care vrei. Numai începe odata!
Suna a ultimatum replica lui. A ei? Departe de ce astepta el sa auda:
- Ai pe cineva, Tavi? Acum, vreau sa zic? Schimbarea de macaz veni pe neasteptate. Neasteptat si mecanic fu si raspunsul lui:
- Am avut.
- Si?
N-avea rost sa o minta. Probabil ca nimic nu mai avea niciun rost:
- N-a mers. Pur si simplu nu a mers. Tu?
- Cu mine lucrurile au fost ceva mai complicate. - Cred si eu.
Devenise sarcastic fara voia lui?
- Si ma rog, ce crezi?
Nu. Nu se certau. Rascoleau doar câte putin din relatia lor. Normala pâna la un moment dat. Nefîreasca apoi. Chiar bizara, o socotea Tavi în unele clipe.
- Ce poate sa creada un om, Sorana, care merge împacat alaturi de cineva si brusc... Brusc, fara niciun avertisment, se trezeste singur pe drumul în care-si pusese toate sperantele?...