IMPRESII DE LECTURÃ

Un discurs poetic despre dragoste
* Diana Trandafir: „Discurs în rosu si alb”, Editura Tracus Arte, 2013

Este chiar un discurs: „Discurs în rosu si alb”. Poetic, evident. Patetic, poate. Nu un monolog lacrimos, ci o desfasurare ampla de argumente – sufletesti, se întelege – poate chiar o avalansa de simtiri stârnita într-o inima de femeie. Si lasata apoi de capul ei (avalansa! ), ca sa povesteasca asa, torential, tot ceea ce trebuie zis, pret de o viata sau doar de o bucata de viata, atunci când prin aceasta existenta se întâmpla sa bântuie iubirea. Vi se pare complicat spus? Zicerea tumultuoasa surprinde, totusi, paradoxal, prin liniste; discursul liric are sobrietate, îsi impune calm imaginile; timpul, locurile – evocate exact, nimic n-a fost uitat. Iar zbaterea asta dispusa în limita, pe fundalul celor doua culori simbolic alese, usor de descifrat, vrea sa ne sugereze cum a fost când a fost frumos, eventual sa ne lase sansa de a întelege ce se petrece acum, dupa, într-un prezent poetic. Cartea Dianei Trandafir este structurata în doua segmente: „Discurs în rosu si alb ” (tradus si în englezeste) si „Addenda la discurs ”. Înainte de a ne opri asupra versurilor sa notam succinta punere în tema a lui Gheorghe Grigurcu, asezata pe ultima coperta: „Diana Trandafir pare a astepta ceva cu înfrigurare. Ce? Viata „pusa sub lupa ” care „se face tandari ”, „singuratatea retezata de tavanul scund ”, „ iubirea la mai mult ca perfect ”? De fapt, asteapta Poezia, care, luând nota de toate aceste framântari ale efemerului, le cuprinde în acolada emotiei sale eterne. Si care nu întârzie la întâlnirea cu numita autoare. ”
În fapt, discursul poetic este alcatuit dintr-o suita de întâmplari ce au însotit trecerea celor doi prin spatiul acceptat dintre rosu si alb, prin spatiul marginit de viata¬viata si viata bântuita frumos de iubire. Iata o asemenea „întâmplare”, intitulata „te retragi somnoros sub cort ca dupa o ploaie de meteoriti”: „abdomenul a înghitit secunda din urma/ si nu-i vorba de floarea albastra/ desi ar fi trebuit sa o faci sa înfloreasca în taina/ eu tresar la zgomotul de lant agitat/ pe gleznele condamnatului la viata care se loveste mereu/ de peretele grotei/ când nu mai e aer si el totusi respira/ / nu m-am obisnuit cu pozele astea bune de aratat lumii/ care clipeste cu subînteles pe la colturi/ îti zâmbesc totusi cu toata gura/ as vrea sa-ti dau înca o sansa// nu-ti lovi fruntea de capatul zilei”. Adesea ni se ofera notatii de timp si loc, inducând obligatia partenerului de a-si aduce aminte si implicit întarind argumentul reprezentat de noul „capitol” al discursului: „e vineri dupa-amiaza”: „lânga balotii de carton sprijiniti într-un colt pe casa scarilor/ mica noastra cearta capata un aer cam desuet// trunchiul lipsit de membre aluneca în asternut/ ca un fier de calcat mult prea încins/ îmi admir rochia de pe umeras pata albastra de pe spatele gol/ umbrele care-mi împaienjenesc ochii/ ochii tulburii provoaca întotdeauna retorica// ai cuvinte putine// dupa ce reveria e stârnita/ începi cu adevarat sa vorbesti ”.
Poemele sunt însotite de o anumita luciditate, cele doua culori-poli exista mereu între cei doi: „ ...scapa-ma numaidecât de cele doua culori/ ai strigat/ dar nu te¬aud decât surzii// cu nelipsitul oftat de placere ma ascund sub pielea ta sidefie/ dragastoasa si oarecum sincera/ cu pupilele dilatate la maxim ma straduiesc sa/ vâslesc mai departe spre styx ” („ exista ceva care te-ar putea omorî”). Partea a doua a cartii, „ Addenda ”, întareste senzatia de luciditate: „ ma-ntorc sa recuperez rostul povestii ” suna primul vers din „Captivitate”. Sau, iata, o „Simpla filosofie”: „ziua/ un cos plin cu rufe/ povesti despre sine/ spuse pe voci repezite// daca ai avea intentia sa pari filosof/ ai scrie romane/ ai umple câteva foi cu ziua de ieri/ împaturita de o mie de ori// întelesul se sparge mereu/ în bucati cu contur inegal/ portelan veritabil/ nu ai gresi prea mult/ nici în cazul în care portelanul/ s-ar dovedi a fi fals”. Recursul si la modele din literatura sau privirea obiectiva asupra „întâmplarilor” expuse lumineaza tragic întelesurile. Precum în „Scene”: „fata locuieste într- un vagon-lit/ o linie sinuoasa intrata în criza/ îsi deseneaza chiar acum întoarcerea/ rasfoind reviste straine/ are plete negre sâni mici ochi adânciti în orbite/ la el conteaza doar faptul ca merge des în provincie/ de aici imaginile se tin lant/ un subiect de o fascinatie fara sfârsit/ civilizatia videns acapareaza calatorii/ cum în tren ferestrele se succed/ existenta lor se masoara-n secunde/ el aprinde o tigara ea aprinde o tigara/ crede despre el ca ar detine un adevarat savoir¬faire/ se apleaca o saruta gura se umple/ cu fum înecacios/ nu trage în piept îi mai spune/ ea trage si aspira toate imaginile/ calatorii se arata curiosi pe la usi/ scenele abia se mai pot derula/ pletele ei negre flutura în raspar si/ calatorii decid sa încropeasca/ un scenariu mai bun ”.
Despre lirica Dianei Trandafir mai aflam ca este reprezentata pâna acum de înca doua carti: „ Translucide ” (Editura Vinea, 2011) si „Poeme cu ceasuri si flori” (Editura Premier, 2012). Nu le-am citit, nu putem face comparatii, sigur este ca noua aparitie, „Discurs în rosu si alb ”, convinge prin limpezimea si autenticitatea „argumentului” poetic. Stilul este modern, versul curge liber, metaforele se succed, firesc, surprind prin prospetime. Am citat poate prea mult din volum, dar am procedat astfel pentru a oferi cititorilor probe în favoarea afirmatiilor de mai sus. Mai ales ca în vremea de fata cartile circula greu. Oricum, lectura oferita, prin prezenta lucrare, de Diana Trandafîr este benefica oricui vrea sa-si scalde sufletul în poezie buna.