NOTE DE LECTURÃ

CONGLOMERATE LIRICE
"Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit asa de mult sa plânga si n-au putut". (L. Blaga, Catre cititori)

...si într-o singura "lacrima" Olimpiu Vladimirov a concertat toate povestile, tot timpul si istoria asumata si, mai presus de orice, toate amintirile prin care îi învesniceste pe cei iubiti: "Într-o singura lacrima, / port Dunarea / Si mormintele celor dragi; / Nimic mai mult". Iata cea mai autentica si mai concentrata ars poetica: "Nimic mai mult", poezia cu care se deschide volumul omonim, publicat în anul de gratie 2013, la Editura Ex Ponto, Constanta. Prin intermediul acestui conglomerat ideatic si simbolic, receptorul descopera adevaruri gnomice, valoarea aforistico - poetica a fluidului liric fiind dezvaluita înca din titlul generic al volumului.
Discursul reflexiv se rostogoleste în definitii lirice ale fiintei, poetul devenind progresiv "piatra colturoasa rostogolita din munte", "cenusa de stele" derivata a combustiei selenare, "Palma" ce aduna "sâmburi de lumina", care ii va genera revelatia finala: "Necesara stare de spirit, / senectutea! ". În fata memoriei timpului si a existentei traite lucind, sufletul purtat de efemera aparenta materiala se lasa "tatuat cu ancore" si "alearga dupa apa norilor...", gândind ca numele sau este blestemat sa poarte povara deificarii si semperitatii obtinute prin creatie: "-n Olimp / voi fi luat drept un zeu" (numele sau fiind Olimpiu).
Uimitor la acest volum de versuri este capacitatea creatorului de a exprima complexitatea lumii într-o forma extrem de concentrata, printr-o simplitate aparenta, ce denota profunzime si capacitate de sinteza, caci arta adevarata este forta de a revela valentele nebanuite si frumusetea tainica a lumii prin simplitate. Fulgulatii de gând si traire, crâmpeie de existenta prinsa în esente poetice... Absenta artei înseamna raceala fiintiala, nimic în absenta frumusetii transfigurate si concetrate în culoare sau cuvânt: "Ma înfioara frigul adunat / între peretii care n-au purtat vreodata / caldura unui tablou".
Mari teme sunt vehiculate printr-o metaforizare ce atinge în multe cazuri simbolul, provocând la meditatie: timpul si toate motivele care îi sunt asociate - vanitas vanitatum et omnia vanitas - "Din clipa nasterii / lumina se stinge câte putin..." ; nimicnicia în fata unui destin imuabil
- "Nu-mi spune cât am încaruntit... / Ma privesc mereu / în oglinzile ochilor tai" ; panta rhei: "Cu moartea mea / nu se sfârseste nicio viata; / doar eu o iau de la capat ... ". Receptarea si teama de a nu fi înteles, curajul de a deveni o entitate purtatoare a adevarurilor totale, dar grele si pline de dramatism, cele ce ascut simtirile si arunca fiinta în tragismul luciditatii: "Mi-am asumat / spaima de a rosti adevaruri; / Întelegerea o cersesc din ochii tai".
Pentru Olimpiu Vladimirov, toamna nu este un anotimp ce ia în posesie viul si verdele, ci aceasta se pregateste sa se manifeste atunci când sevele pamântului si fluidul "ruginei" se resimt premonitoriu: "Presimtind rugina frunzei, / toamna si-a deschis / abecedarele", iar momentele temporale nu pot fi cuantificate decât în raport cu marile experiente. Pentru poet, doar amintirea este purtatoarea valorii dobândite: "Rasufletul anotimpului s-a pierdut; / Seva picura amintiri / peste balsamul teilor". "Durerea" si "neputinta" sunt trairi limita, imuabile si imposibil de depasit: "Îmbratisez / zbuciumul si regretele si suferinta / dincolo de vointa mea". Nimic mai mult. Pentru ca "Despre durere nu se vorbeste", ea devenind un tabu pe care fiinta nu-l încalca nici în raportul cu propriul sine.
Arta sa poetica este o definitie a poeziei rupte din dorinta nesfârsita a Neantului de a deveni altceva: "Versurile mele / - o nebuloasa stelara - / în jurul inimii", iar orice carte noua înseamna vitalitate spirituala, provocare si "respiratie proaspata". Finalul volumului este marcat de un text corolar, cu rol epifonematic, în care se preamareste virtutea rabdarii: "Nimic mai mult / decât picatura chinezeasca / - rabdarea care cucereste piatra-”. Efuziunea lirica este nuantata, triumfând tristetile metafizice, urletul neputintei, dar si resemnarea...
Salutam aparitia unui volum de poezii care provoaca la meditatie, care asemenea marii poezii se întoarce la esente, lasând cititorul sa intuiasca marile valori umane, în fata timpului si a mortii: amintirea si creatia!