PROZATORI DUNÃRENI

O SACOSA DE PAMANT

Într-una dintre duminicile dinaintea sarbatorilor pascale, doamna Ionescu îsi propuse sa schimbe pamântul florilor din glastrele aflate în apartamentul mic situat pe strada Galati. Locuia de treizeci de ani împreuna cu sotul, comandant de vas, si un câine pechinez daruit de unul dintre nepoti, la o zi de nastere. Mirosul de cafea columbiana, adusa de „afara”, plutea în bucatarie si se risipea usor pe fereastra întredeschisa.
- O sa înnebunesti vecinii, spuse sotul în loc de buna-dimineata.
- Sa stie ca ai venit acasa. Cum ai dormit? - Mm... Binisor!
Sotia zâmbi fara sa spuna nimic. Turna licoarea
neagra în doua cesti de portelan chinezesc, apoi aseza
ibricul în chiuveta de inox, schimbata de curând. - Nu arunci zatul?
- Nu! Ma gândeam ca daca tot e frumos afara, poate mergi împreuna cu finu’ sa aduceti niste pamânt pentru florile din glastra.
- De unde?
- De la Stejarul.
În mai putin de o ora, nasul si finul, echipati corespunzator se instalara în interiorul padurii în cautarea musuroaielor de cârtita. Situata în regiune de câmpie, la
iesirea din orasul Braila, pe soseaua Buzaului, padurea Stejarul începuse sa se trezeasca la viata. Printre crengile abia înfrunzite, soarele saruta roua diminetii, iar pamântul înca umed se rasfata sub frunzele moarte din toamna. Cei doi barbati, unul mai în vârsta decât celalalt, admirau copacii semeti.
- S-au mai rarit sau mi se pare? Uite un musuroi! Nu le înteleg pe doamnele noastre, de ce vor pamânt tocmai de aici?!
- Cica, e mai bun! Nasule, vrem nu vrem trebuie sa le facem pe plac, ca altfel se instaleaza în casa furtuna. N-aveam nici un chef sa ies la o asemenea activitate, dar n-am avut încotro. Sa venim la un gratar peste câteva zile. Nu ne-ar strica putina liniste si aer curat. Uite, sacosa, sa punem pamântul...
Barbatul usor grizonat, cu o tinuta demna de un comandant de vapor, întinse mâna si scoase din rucsac o lopata mica de campanie. Nu apucase sa sape de doua ori, ca de ei se apropie un barbat maruntel îmbracat în haine de culoarea ierbii.
- Buna ziua! Padurar Ionel Coadaneagra. Ce faceti aici?
Pe chip îi puteai citi indignarea, dezaprobând din priviri gestul celor doi.
Barbatii ramasera stupefiati. Un frison le trecu prin tot corpul, iar cuvintele fara de-nteles, transformara momentul într-o totala confuzie.
- Cred ca stiti ceva despre ocrotirea mediului înconjurator, relua padurarul. Va vad oameni maturi. Pai, ar fi cazul sa va informez ca monitorizez activitatea umana din padure si posibilele deteriorari ale biotopului...
- Ale cui? întreba surprins tânarul barbat, ce raspundea la numele de finu’.
- Padurea, dupa cum bine stiti, are o mare importanta, deoarece aici traiesc variate forme de viata. Irosirea biotopului înseamna ca multe specii de plante si de insecte nu se mai pot dezvolta. Stiati ca un stej ar poate avea mii de ghinde?
- Domnule, ne bagi în ceata si n-avem radar, desi suntem marinari. Zau, daca întelegem ceva! spuse suparat domnul Ionescu, scuturând lopata de pamânt. Sprâncenele i se arcuira într-o forma ciudata, asemenea aripilor deschise de vultur, iar mustata neagra, stufoasa, parca-i crescuse în volum.
Omul ce parea a fi mai degraba morocanos decât furios, scoase din buzunarul vestonului o brosura si adauga facând un gest dezinvolt:
- Vad ca trebuie sa va citesc din lege si sa o aplic. Scrie negru pe alb ca distrugerea biotopului se pedepseste cu amenda de la 100 la...
- Stati! Interveni brusc domnul Ionescu, cel mai vârstnic dintre cei trei.
Mi se pare aberant ceea ce spuneti. Bine, este datoria dumneavoastra sa paziti padurea, dar unele legi nu sunt tocmai clare si uneori, aplicarea lor este pe neîntelesul unora ca ... noi.
- Domnule! spuse apasat padurarul, asezându-si palaria pe ceafa . V-am gasit distrugând biotopul. Daca toata lumea ar face ca dumneavoastra, ce s-ar alege de padurile noastre? Îmi pare rau dar trebuie sa aplic legea, nu înainte de a va ruga sa aranjati totul asa cum a fost.
Cei doi vinovati batatorira cu piciorul pamântul reavan din jurul musuroiului si pusera cu mâinile câteva frunze putrezite peste el. Îsi adunasera bagaj ele cu care venisera si dadura sa plece, nu înainte sa-i propuna padurarului sa discute aplicarea legii la restaurantul din apropiere.
- Nu beau, dar pot sa va povestesc mai multe despre activitatea mea profesionala.
Spiritele se încinsera, de la o bere ajunsesera la zeci apoi la douazeci de mici, la o ciorba de burta, la navigatia maritima si fluviala. Finu’ plecase sa cumpere tigari revenind când padurarul Ionel Coadaneagra îsi exprima dragostea exagerata fata de padure. Spunea ceva despre somnul stejarului la venirea iernii, transformarea în humus a frunzelor cazute toamna, de aparitia primelor violete la radacina stejarilor si câte si mai câte. Nasul si finul încercara sa-l convinga sa li se acorde circumstanle atenuante, dar padurarul o tinea una si buna. Legea trebuia aplicata.
- Sa nu mai întindem de timp, spuse domnul Ionescu netezindu-si mustata, platim amenda si sa ne vedem sanatosi de drum. Doar nu am omorât pe nimeni.Padurarul, om simplu, cu privirea senina, îi masura din cap pâna în picioare, analizându-i. Pentru prima data simtea ca le face o nedreptate. Lasa încet capul în piept uitându-se piezis catre padure. Pentru ceilalti doi gestul omului nu însemna nimic, se simteau încoltiti, vinovati de un gest copilaresc.
-Având în vedere ca nu ati facut nimic grav, va iert, dar va avertizez; e bine sa lasati pamântul în seama naturii, nu-l mai distrugeti. Va salut!
Cât ai clipi se facu nevazut, lasându-i pe cei doi cu gurile cascate.
- Ce zici de asta?
- Sa mor daca pricep! Eu, comandant de nava, lup de mare pe oceanele lumii, am ajuns sa fiu amendat pentru ca am luat un pumn de pamânt din padure! Nu mi-a trecut niciodata prin cap ca voi pati o asemenea rusine! Auzi, distrug bio... Sa te tii, prelegere acasa!