CRONICI AMICALE

În apele balcanismului:
Maria Cogalniceanu la «navodul raspântiilor»

Dintre scriitorii rasariti în arealul spiritului brailean si care ventileaza sporitor toposul batatorit cândva de nabadaioasa Chira Chiralina, îi tin în gratii neconsumate pe poetii Maria Cogalniceanu si pe Aurel M. Buricea – doua nume de rezonanta în literatura noastra actuala. Le astept cu înfrigurare aparitiile livresti si-i citesc, de fiecare data, cu aceeasi înfrigurare neostoita.
Nu stiu cât conteaza în economia acestor rânduri exegetice, dar amintesc aici, fie si frugal, en passant ca poeta a fost o vreme prin apropierea lui Noica si-a purtat cu filosoful paltinisan o corespondenta bogata, cu multe aprecieri si recunoasteri din partea filosofului. Si mai amintesc, tot asa trecator si fara aratarile aferente, ca Maria Cogalniceanu nu este numai poeta, c-a cercetat, cu rigoare si discernamânt, evolutia spiritului brailean, c¬a identificat personalitatile brailene risipite prin tara, le-a apropiat de locul obârsiei lor organizând cu ei întâlniri publice, întretinând o bogata si relevanta corespondenta, reconstituind irizarile spiritului brailean dintr-o epoca apusa, cea interbelica, ventilata de atâtea personalitati coplesitoare, de la Nae Ionescu si Perpesicius la Anton Dumitriu si Edmond Nicolau.
Nu stiu câte recunoasteri a cunoscut din partea autoritatilor brailene, dar poeta Maria Cogalniceanu chiar a fost un ferment al spiritului brailean, care a încercat, atât cât i-a stat în putinta, sa revigoreze câte ceva din Stefan Buturca - Târg de altadata
vechile traditii ale miscarii culturale de altadata si sa imprime locului o directie de evolutie robusta, stenica si izbavitoare.
Vorbim însa despre ultima sa isprava literara, Navodul raspântiilor (Editura Limes, Floresti-Cluj, 2013), unde regasim aceeasi tonalitate sobra si grava cu care ne-a obisnuit din volumele anterioare. Ceea ce surprinde în aceasta noua alcatuire este varietatea pretextelor aduse în partitura lirica, înfrigurarea cu care poeta atrage în navodul sau liric fapte de viata obisnuite carora le extrage sâmburul semnificational, le confera o imperiala demnitate poetica si le salveaza din cadrele anonimatului pântecos. Dac-ar fi sa admitem ideea lui Kant în privinta celor doua forme apriorice ale sensibilitatii umane- spatiul si timpul – atunci putem spune si despre poezia Mariei Cogalniceanu ca se resoarbe cu precadere din înfiorarea produsa de tarâmurile pe care autoarea le- a strabatut si le-a asumat afectiv, pasional, fiintial. Regasim în volumul sau o anumita geografie exotica din care nu lipseste Mediterana, livezile cu rodii, coloanele de chiparosi,de palmieri, iar unul dintre ciclurile sale lirice, Secvente balcanice, chiar se revendica din geografia balcanica, batatorit cândva de focoasa Kira Kiralina.
Ardeii însirati pe ata,
pusi în siraguri la uscat pentru iarna
îmi aduc în privire bazarul
cu mirodenii din Istambul
si tânara hazaica din Moldova
dansând cu sâni aproape goi,
tragându-l spre acesti doi pepenasi
pe barbatul tiganos din barul de noapte
impudoare carnala, colier rosu-coral
miscându-se pe trupul umed, încins.
Eros cu buze groase
Mirosind carnea tânara a curvulitei.
A! câta marfa de vânzare!
La Kalinka maia din Istambul.
Ce se mai prinde în navodul raspântiilor aruncat de Maria Cogalniceanu în apele balcanismului cosmopolit? Se mai prinde, bunaoara, imaginea Baraganului, altfel de cum a nemurit-o gânditorul Vasile Bancila – care-a izvodit o replica de câmpie la paradigma plaiului mioritic articulat cândva de Lucian Blaga. Nu mai este imaginea de tipsie prelungita în infinit, ci un topos impregnat de cliseele vietii moderne.
Peisaj impresionist cu nori gri-argintii
si movile de lut galben
pepeni uriasi lasati pe bostanarie
un calut arunca din copite
parca s-ar afla la un concurs hipic
si merge elegant dar nu
pe hipodromul din Viena
ci pe lânga o caruta plina
cu saci de îngrasaminte chimice.
Exista în poezia Mariei Cogalniceanu o preferinta pentru descriptivism, pentru imaginea colorata, extrasa din observarea insistenta a realului si mai rar e dispusa sa scotoceasca prin interioarele Sinelui, prin propriile sale stari de spirit pentru a da seama de conditia existarii si pentru vedea ceea ce clocoteste în adânc.
Multe poezii îsi trag esenta din observarea peisajelor exotice, pe care le-a imaginat sau le-a strabatut în voiajele sale turistice. Mereu cu pupila deschisa larg, poeta a ramas o atenta observatoare a ceea ce se întâmpla în jurul sau si mereu dispusa sa dea seama liric de felul cum le asuma subiectiv.
Am creditat-o ca eseista, ca implicata în reconstituirea spiritului brailean, asa cum s-a edificat în anii de glorie apusa. O creditez acum si ca poeta si cred ca noua sa placheta de versuri certifica o aptitudine si o dispozitie înnoitoare în imaginarul poetic actual.