O CARTE ASTEPTATÃ

Grigore Hagiu monografiat

Specialist în surprize placute, Constantin Trandafir ne-a mai facut una – tot asa, mai putin asteptata, cel putin din partea mea care-i urmaresc ispravile literare de multi ani si cu aceeasi mirare multipla. Mai întâi pentru harnicia sa debordanta, pentru frecventa aparitiilor sale în vitrina cu noutati si, la fel, pentru acribia sa, pentru rigoarea cu care scormoneste prin istoria noastra literara pentru a-si alege pretextele exegetice – de la Zarifopol si Stefan Petica la Bacovia, Caragiale si Mihail Sebastian.
Ultima sa aparitie în vitrina este consacrata lui Grigore Hagiu si generatiei sale (Editura Axis libri, Galati, 2013) - un scriitor care n-a fost un rasfatat al criticii – nici în timpul vietii si cu atât mai putin dupa stramutarea în vesnicie. Asteptam aceasta monografie si stiam ca exegetul de la Câmpina, ca unul care descinde din acelasi areal geografic cu poetul monografiat, este cel mai indicat s-o tocmeasca. A scris-o în 1992, dar cum tirajul a fost economicos si epuizat de multi ani, s-a simtit nevoia unei noi editii, ceea ce Biblioteca judeteana V.A. Urechia din Galati a înteles si-a consimtit la aceasta noua aparitie. Acest studiu monografic se vrea o lectura atenta si justa, care sa însemne si tentativa de reconsiderare a poetului în locul pe care si l-a dobândit cu merite personale, un loc din fata în contextul generatiei 60 , recunoscuta ca fiind al doilea val al modernismului românesc, când literatura a reintrat în drepturile ei legitime, fara masacrul proletcultist. (p. 8). Era vremea când peste spiritul românesc începuse sa adie brize datatoare de nadejdi, când în revistele de cultura, putine si slabe cum erau, puteau fi întâlnite semnaturile lui Ion Petrovici sau Nichifor Crainic - eliberati, dupa muti ani de teroare, din imensitatile unor lagare pântecoase si devoratoare de destine nevinovate. Dupa prapastioasele prigoniri din anii ’ 50 si dupa moartea lui Dej, cultura româneasca dadea semne de relativa destindere chiar liberalizare, cel putin pâna la copernicana vizita a noului staroste din fruntea comunismului românesc în tara lui Mao, de unde-a preluat si-a transplantat pe tarâm mioritic tehnicile ubuiesti ale despotismului asiatic.
Grigore Hagiu si-a facut intrarea în literatura în aceasta perioada saizecista, alaturi de Nichita Stanescu, Ion Gheorghe, Ion Alexandru, Adrian Paunescu, Ana
Blandiana, Constanta Buzea, Marin Sorescu – cum se vede o pleiada rubicondica si robusta, care si-a asumat un rol auroral, acela de a reda lirismului conditia sa fireasca, de a-i optimiza functia afectiva, schimonosita si ostracizata în vremea proletcultismului obedient. Cu înaltari si caderi firesti, cu lumini si umbre, potrivit cu principiul coincidentei opozitiilor, poetii acestei generatii au provocat fara îndoiala o explozie lirica pentru regasirea esentelor autentice ale poeziei. (p.21).
Nascut la Târgu Bujor la 27 septembrie 1933, Grigore Hagiu are o biografie relativ usor de reconstituit având în vedere ca scriitorul a lasat destule file de jurnal si notatii care ajuta celui interesat la o restaurare cât mai exacta. Provenea dintr-o familie ce putea fi încadrata, cum a si fost, în nefasta sintagma de origine nesanatoasa, care-a victimizat multa lume, mai ales în primele decenii ale guvernarii comuniste când tatal sau, Ion S. Hagiu, gospodar fruntas si primar al localitatii Târgu Bujor în perioada 1933-1940 si-a trebuit sa se transplanteze la Bucuresti în speranta ca doar-doar si-o pierde urma si va scapa de masurile punitive cu care operau autoritatile comuniste.
Tânarul Grigore Hagiu a traversat acea perioada neagra din istoria acestei tari, cu derapaje care au dislocat-o din normalitate. In anul 1955 s-a înscris la Facultatea de filologie din Bucuresti, sectia critica literara, mai apoi la sectia germana, când l-a descoperit pe Rilke, pe care-l va tine în gratii toata viata. S-a înscris apoi la Facultatea de Cinematografie, pe care n-a terminat-o fiind exmatriculat înainte de absolvire. În 1962, la doi ani dupa debutul editorial al lui Nichita Stanescu si Cezar Baltag apare primul volumas al lui Grigore Hagiu, Autoportret în August, în faimoasa colectie Luceafarul, cu o prefata semnata de Matei Calinescu (p. 30). Trei ani mai târziu, în 1965 va publica volumul CoIItiIIeIIte ascunse pentru care va primi Premiul Uniunii Scriitorilor si de aici înainte Grigore Hagiu va deveni un nume respectat în ansamblul imaginarului poetic românesc.
Si-a purtat huma prin lume cu prestanta si demnitate, numai ca drumul vietii i-a fost scurt, pâna la 13 februarie 1985...

A cochetat cu artele plastice iar opiniile sale asupra fenomenului plastic chiar contau în lumea pictorilor si sculptorilor. Cât priveste opiniile sale literare si codul poetic îmbratisat ca poet putem spune ca a continuat o linie ce pornea de la Eminescu, acceptând sa tina faclia cu flacara-ntoarsa, mutând accentul de la toposul exterior si metehnele care îl cadastreaza la interioarele Eului, la zbuciumul din interior, la înfrigurarile cu care a trecut prin aceasta lume.
Aceasta i-a fost biografia – scurta, frugala, pradalnica, de stea în eruptie, dar dincolo de marginile ei a ramas bibliografia, la care Grigore Hagiu a cioplit cu patima si ardoare, de parca ar fi presimtit ca n-are o vesnicie la dispozitie. Autoscrutarea, spune si monografistul, tinde sa învinga confruntarea cu exteriorul, fara sa ajunga, repet, la o singularitate autarhica. Confruntarea celor doua tendinte – mari elanuri si participarea contemplativa – da câstig de cauza, la un moment dat, subiectului liric, interiorizat, favorabil starii de revelatie si confesiunii.
Grigore Hagiu este înca o dovada ca opera durabila reclama prezenta unui pat germinativ mustos si fertil, pus în active lirice de o traire patimasa, de scormonirea clocotelor din adânc si de o introspectie irepresibila.
Dar monografia lui Constantin Trandafir nu se limiteaza numai la destinul poetului de la Târgu Bujor, ci se dilata asupra întregii generatii saizeciste – o pleiada de scriitori excelent cladita, care a contribuit decisiv la schimbarea la fata a literaturii românesti. In prim-plan s¬au aflat Nichita Stanescu si Grigore Hagiu, dar ceilalti scriitori circumscrisi acestei generatii au înnoit literatura cu linii de sens categorice, care-a fa cut imposibila revenirea la vechile maniere proletcultiste.
Îi multumim criticului Constantin Trandafir pentru aceasta monografie consacrata unui scriitor galatean care chiar merita un asemenea tratament critic. Ea se adauga celorlalte forme de cinstire a poetului, inclusiv Festivalul de poezie care îi poarta numele si contribuie la mai buna lui cunoastere si asumare receptiva.