INTERVIUL PORTO-FRANCO

Cu Leo BUTNARU: «SCRIITORUL ESTE CONSTRUCTIA OPEREI SALE, PRECUM SI OPERA SA ESTE CONSTRUCTIA SCRIITORULUI.»

– Domnule Leo Butnaru, ati început anul cu bine: de Ziua Nationala a Culturii veti primi Premiul Ministerului Culturii al Republicii Moldova pentru volumul „Lista basarabeana. Copil la rusi” (Ed. „Cartea Româneasca”), va felicit din toata inima.
– Asa e. Hermes-heraldul – si al culturii, al literaturii –, mi-a adus aceasta veste care, bineînteles, nu ma poate lasa rece în aceasta iarna atât de blânda, de calduroasa. Multumesc pentru felicitari.
– Cine au fost, daca stiti, membrii juriului din acest an?
– Mai întâi, e de remarcat ca premiile anuale ale Ministerului Culturii se acorda în mai multe domenii: literatura, teatru, muzica, cinematografie, coregrafie, arte plastice, restaurare si conservare de patrimoniu cultural si muzeografie. Premiile poarta numele unor ilustre personalitati ale istoriei si artelor românesti, respectiv Constantin Stere, Valeriu Cupcea, Gavriil Musicescu, Emil Loteanu, Spiridon Mocanu, Mihai Grecu, Stefan Ciobanu, Gheorghe Cincilei. Premiile sunt acordate în urma voturilor membrilor Colegiului Ministerului Culturii, Colegiu care are un mandat pentru patru ani, în componenta caruia intra si presedintii uniunilor de creatie.
– Pentru cei care doresc sa citeasca aceasta carte, ce înseamna... lista basarabeana?
– Sa raspund chiar cu un pasaj din aceasta carte. Iertare, e ceva mai amplu, însa cred ca sunt lucruri demne de a fi retinute, de a nu fi uitate. Este vorba despre deportarile masive a populatiei din stânga Prutului, pe care le-a facut regimul bolsevic-stalinist în iunie 1941:
„Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiti, ucigator, zeci si zeci de persoane, înclin sa cred ca aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocitati nu ar fi cazul sa se implice cineva dintre celebrii regizori de la Hollywood sau «Mosfilm»? Pentru ca, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliti, au fost nimiciti si zeci de mii de conationali de-ai celora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui sa figureze în «Lista din iunie 1941, Basarabia»! Va asigur, la cele 7 Premii Oscar (daca nu e cumva trivial doar sa si... amintim de asa ceva... de recompensa, adica... pentru ca, totusi, se tot aminteste ... ) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeana ar putea spori numarul supremelor distinctii... Asadar (asa... dar, Doamne!) unde e marele regizor al «Listei din iunie 1941 »?! Sa-si treaca privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit sa-i atrag atentia la unele scene de neimaginat, însa care avusesera loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creatie divina...”
– În cat timp ati scris cartea?
– Chiar daca suntem în economie de piata, în ce priveste scrierea unei carti, cel putin la noi, nu se leaga de conceptul: timpul înseamna bani. Iar în cazul acestei carti, în special a componentei ei, romanul memorialistic „Copil la rusi”, notiunea cronologica este indefinita, deoarece el este despre propria mea copilarie. Prin urmare, as putea spune ca, mai întâi, naratiunea pur si simplu a fost traita aievea cândva, apoi invocata în amintiri, ba chiar, nu o data, si... visata. În ce priveste procesul tehnic, sa zic asa, al scrisului propriu-zis, mi-a luat cam jumatate de an, însa cu reveniri ulterioare, completari, precizari etc. Însa, initial, nu scrisesem decât 4-5 pagini de text, pe care le-am publicat în revista „Sud-Est”, dupa care colegul, prozatorul Serafîm Saka, spunându-mi ca i-a placut, ma întreaba daca public continuarea. La care eu strâng din umeri: „Dar nu am o continuare...” Însa m- am oprit la timp, fara sa mai zic: „Atâta e...”, pentru ca, brusc, mai întâi în subconstient, probabil, apoi si în deplina constientizare, mi-am dat seama ca, într-adevar, acel subiect lirico-memorialistic ar putea sa aiba continuare. M-a stimulat „în realizarea practica” a acelei revelatii ad hoc si opiniile colegului Arcadie Suceveanu, care mi-a vorbit despre ce citise în „Sud-Est”, presupunând si el ca as avea continuarea naratiunii. Încât, neamânat, am început... sa ma redau mie-mi, fascinat, uimit de câte pastrase si ce pastrase memoria mea din realitatea, poezia si basmul copilariei, petrecuta în comuna natala Negureni, pe malurile râului Raut (Ozana mea!), care mi-a fost/ i-a fost un adevarat leagan si unda de... crestere, întelegere, dumerire etc. Astfel ca, peste vreun an, am început sa public, în foileton, romanul memorialistic „Copil la rusi”.
Însa volumul mai cuprinde si trei subiecte de o structura eseistica, în care, însa, de asemenea e prezent filonul autobiografic: „Românii si enciclopedia sufletului rus”, „Lista basarabeana”, „Gombrowicz: idei si pentru realitatea româneasca”, texte nedelimitate de literatura, stil, metafora, mod de a crea/ regiza beletristic în comunicare feed back cu tine însuti. Este spunerea de sine ce întrunesti si tezaurizeaza experientele si darurile oferite de copilarie, apoi maturitate în panorama prin care trec senzorii literari, ai luciditatii sau subliminalului; panorama creatoare/ re-creatoare prin recursul la infinita diversitate de optiuni, subiecte, întâmplari, „proiecte” pe care nu numai ti le (re)propune copilaria si junetea, ci o parte a carora „le-au (si) realizat” ele însele – prin sansa, norocul de a fi fost, de a-ti fi fost date tie, predestinat, ca destin, ca existenta subcereasca.
– Pentru ca vorbim despre realizari, cum a fost anul 2013?
– Douasprezece luni cu vectori în dubla orientare, sa zic asa. Ba nu, chiar în tripla orientare. Pentru ca este vorba de cartile mele la prima editie, apoi de volumele¬retro, adica antologii care au inserat texte din editiile publicate pe parcursul a câtorva decenii si, în fine, cartile traduse. Primul vector indica spre „Lista basarabeana. Copil la rusi” si „Dincolo de suprafata” (aceasta, o carte de eseuri si corespondenta), antologiile (la prima editie) „Interviuri din secolele XX–XXI ”, „Traduceri din secolele XX–XXI”, editate, respectiv, la Bucuresti, Chisinau si Iasi. Apoi vin doua carti cu caracter... intermediar, care se refera în egala masura la trecutul si la prezentul creatiei celui care va raspunde. Este vorba de volumele de poeme „Noyau” si „Strictul necesar”, aparute, primul, la editura „Poetes â vos plumes”, Paris (în traducerea Lindei Bastide, Elisabetei Bogatan si a lui George Astalos) si la Kazan– Tatarstan, al doilea, acesta în editie bilingva ruso-tatara.
Am publicat si doua antologii cu textele anilor trecuti: „Proze din secolul XX–XXI” si „Eseuri din secolele XX–XXI”. Dar si cartile de poeme ale doi autori rusi: cea a celebrei Marina Tvetaeva, „Cortina sfâsiata” (Bucuresti), si „Soarele cartofilor” (Iasi), semnata de un autor contemporan, Aleksandr Veprev.
Adica, anul 2013 a focalizat în destinul meu de scriitor si ideile, metaforele, dar si timpurile. Dar si... meridianele, orizonturile transfrontaliere. Multumesc ocrotitorilor scriitorului român, unul dintre care, cândva, îl definisem astfel:
„Sfinte Terapont reazem al/ poetilor români din Terra-pont-euxina/ pari a fi unica sanctitate ce stie ca poezia/ este zona de tropice a acestor suflete care/ rând pe rând nu cred sa învete a muri vreodata/ zona abundentelor de tot felul – cu/ jungle de semnificatii cu/ îndoieli luxuriante/ uneori dadaiste si/ lianele desperarilor din care maimute clinice/ covrigesc streanguri/ aratându¬ni-le cu subîntelesuri. Dar/ poetii rezista tentatiilor macabre/ unii dintre ei – o stii prea bine/ Bunule Sfinte Terapont – chiar/ din unealta supliciului bahic si-au facut/ pahar pentru candela/ reîntorcându-se la psalmii poeziei care/ în egala masura merg spre zeu si/ spre om efemer – acesta/ stârpitor de singuratate prin harul ctitoritului/ oarecum mai norocos decât zeii nostri de tranzitie la/ ei însisi/ nepreocupati de evolutie ci de/ statornicie cica preocupati drept cliseu multiplicat la/ xeroxul albastru al Cerului. Auzi-mi ruga/ si iarta-ma pre mine maculatul ca/ te-am decretat Sfinte drept parinte proteguitor al/ merituoasei dar nedreptatitei Poezii Române în care/ îndraznesc sa cred ca se afla si inima mea cum/ în mijlocul unei uriase rodii una din seminte se afla între/ doua elipse împurpurate... însângerate...” (1996).

– În titlurile mai multe antologii e prezent tandemul „secolele XX-XXI”.
– De netainuit. Mai înainte am publicat „Poeme din secolele XX–XXI”. Ar fi propria-mi serie de autor ajuns la vârsta si experienta... antologarilor masive. E un bilant de etapa, sa zicem. Dupa care sper sa urmeze noi perspective, cel putin la fel de ademenitoare si de generoase.
– Fiind implicati în interviu, e firesc sa va întreb: cine va sunt interlocutorii din antologia „Interviuri din secolele XX-XXI”?
– Interlocutorii?... Doar câteva zeci de ziaristi sau colegi care, pe durata a exact trei decenii, m-au întrebat ei pe mine. Eu sunt cel care am raspuns, care raspund. Pentru ca am considerat de datoria mea sa nu o fac pe mofturosul, când mi se pun niste întrebari, si sa raspund la ele. Odata ce eu, pe parcursul foarte multor ani, am tot ispitit lumea, am întrebat zeci de personalitati, din aceasta comunicare alegându-ma cu cinci carti de dialoguri/ interviuri, era fîresc sa-mi întorc, onest, datoria.
– Ce ati putea spune despre cele cinci carti de interviuri/ dialoguri pe care le-ati publicat?
— Sper sa reiasa raspunsul chiar din titlurile lor:
„Raspuns si raspundere” (1989), „Spunerea de sine” (1994), „Prezenta celuilalt” (1997), „Micsorarea distantei” (2004), „Raspund, deci exist” (2008). Mai spunând doar atât: îmi consider încheiata cariera mea de intervievator.
–... dupa ce ati dialogat cu atâtea personalitati...
– Dumnezeu mi-a scos în cale sau multe nume importante ale culturii si literaturii, care s-au aratat întelegatoare cu solicitarea mea de a-mi raspunde. În aceste volume se regasesc confesiunile celor mai importanti scriitori români din stânga Prutului, dar si ale Marin Sorescu, Fanus Neagu, Dumitru Radu Popescu, Andrei Plesu, Aurel Rau, Dimitrie Vatamaniuc, Gheorghe Tomozei, Mircea Tomus, Petre Stoica, Laurentiu Ulici, Mircea Nedelciu, Ioan Alexandru, Cezar Baltag, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Mircea Ciobanu, Mircea Martin, Ioanid Romanescu, Eugen Simion, Dorin Tudoran, Eugen Uricaru, Alexandru Balaci, Ioan Moldovan, Mircea Petean, Sorin Alexandrescu, Matei Calinescu, Gheorghe Craciun, Barbu Cioculescu, Gabriel Dimisianu, Paul Goma, Gheorghe Grigurcu, Ion Horea, Marin Mincu, Octavian Paler, Nicolae Prelipceanu,
Adrian Popescu, Mircea Sântimbreanu, Radu G. Teposu etc., etc.
– Impresionanta galerie!
— Din pacate, în ea si cu chipuri, cu ilustre spirite
care, între timp, peste timpuri, s-au calatorit în stele. Ma gândesc la un volum antologic, intitulat „Voci din câmpiile Elizee”, pentru care am ales de motto urmatoaruele mele versuri: „fluturele se aseaza/ pe orizontala crucii/ acoperind o cifra/ din anului”... Carte în care sa readuc marturisirile celor trecuti peste apele Styxului...
– Am remarcat ca, pe blogul dvs., postati, în foileton, jurnalul scris de-a lungul anilor. Daca ne gândim ca deja ati publicat doua volume din jurnalul începuturilor, „Student pe timpul rinocerilor” si „Perimetrul custii”, putem vorbi de o coerenta, de o continuitate în scrisul diarsitic al lui Leo Butnaru, nu?
– În vara anului 2012, cât a tinut ea, am trecut în varianta electronica jurnalul de pe o durata destul de întinsa, din 1980 pâna pe la sfârsitul anului 2002, când m-am decis sa încerc minunea computerului. Iar cele vreo douasprezece caiete voluminoase as dori, la un moment dat, sa le depun la Muzeele Literaturii Române, cel din Chisinau si cel din Bucuresti. De câtiva ani, public în presa secvente din jurnal, pe care, precum ai remarcat, le inserez apoi pe blog sau facebook.
În (foarte) mare, am respectat protocolul textului în adevarul mesajului si doar în anumite (putine) locuri am intervenit usor, pentru coerenta si cursivitate stilistica, dar refuzând tentatia abaterilor „profitabile” din albia originalului din timpul în care a fost scris.
Cred ca sunt pagini de mai larg interes, eu unul gasind ca multe din ele dovedesc ca, de fapt, eu nu am scris un ego-text, o literatura sau o diaristica a auto¬subiectului. (E bine sa ai grija sa nu cazi, în jurnal, în narcisism autoscopic.) Apar în ele multi colegi, personaje de pe ambele maluri ale Prutului. Apare însasi istoria. Cultura, literatura. Dar si geografia româneasca.
Lectura de jurnal „intim” (totdeauna si în cazul autorilor ce s-au dat mari discreti acest „intim” trebuie luat între ghilimele) e parca un fel de spionaj ... autorizat, o privire (si ea autorizata) prin „gaura cheii” în sufletul marturisitorului. E o instanta de judecata fara dare de sentinta.
Însa pe lânga jurnalul „ordonat, metodic (scris)”, am bineînteles si blocnotesuri, multe, cu notatii fugare si fruste, pe alocuri însa si cu pasaje cu aplicatie literara propriu-zisa – versuri disparate, scurte dialoguri pentru eventualele proze, notatii de apreciere a scrisului altor colegi, trasaturi de portret ale unora dintre acestia.
– Paralel cu jurnalul „intim”, scrieti si jurnale de calatorii.
– Multe dintre acestea le-am inserat în volumul „Drumuri cu si fara hieroglife”, ce are si un subtitlu: „Jurnale (Yes-eu) de calatorie, 1989-2011 ”, aparut la „Fundatia Culturala Poezia” din Iasi. Între timp, mi s-a întâmplat sa scriu si altele, unele dintre care le-am publicat sau le public în presa. Ele ar fi expresia bunei întelegeri (si... colaborari) dintre scriitorul si jurnalistul Leo Butnaru.
– Atât romanul memorialistic „Copil la rusi ”, cât si jurnalele pe care le publicafi, dovedesc ca în cazul lui Leo Butnaru biograficul intra... abundent în scrisul sau. V-afi gândit la o explicafie a acestei interacfiuni?
– Da, e mult (si „captivant”) spatiu de mediatie între biografie si textul artistic... Deoarece, ca persoana istorica, adica (si) fizica, scriitorul este, precum toti ceilalti oameni, cel din actele civile, din cronologiile timpului sau, în care a studiat, a scris, a publicat, a iesit – daca a! – la pensie, a... Dar, ca personalitate, scriitorul este constructia operei sale, precum si opera sa este constructia lui, a scriitorului. Este o mutualitate de edificare si autoedificare, de construire (formare) a ceva care, la rându-i, te construieste (te formeaza) pe tine. Personalitatea si opera ei nu tin de o interpretare biografista, ci de una, mai mult sau mai putin, intimista. Scriitorul nu este, cum s-a mai spus, o „fiinta-de-hârtie”, ci fiinta – din hârtie, din hârtii (carti, biblioteci), dar, bineînteles, fiinta-personalitatea (daca a ajuns asa ceva) din... spirit – de cititor, critic literar; în genere, fiinta din memoria cultural-istorica a neamului sau. „Corpul” personalitatii sale e, de fapt, spiritul/ suflul corpului propriei sale opere. Biografia de creatie (nu cea de... vegetatie, de simpla existenta ca om) este în (inter)dependenta cu/ de imprevizibilitatea, poate ca fascinatia desfasurarii, înfatisarii, afirmarii operei sale. Viata intimitatii (spiritualitatii) sale este modelata si de opera sa. Zic „si de”, pentru ca în afara operei sale se întâmpla evenimente spirituale care nu intra în opera, dar care ramân a-i modela scriitorului personalitatea. Si nici nu este obligatoriu ca sursele care alimenteaza opera scriitorului si personalitatea acestuia sa se fileze „direct” din viata cotidiana, sociala, din biografia lui obisnuita, terestra, – astea, în cazul mai multor personalitati, putând fi de-a dreptul sarace în evenimente, sau abundente în „evenimente”... insignifiante, ele tinând de un schematism cliseistic, de anodin, comun. În timp (si... peste timpuri) ce opera sa, a scriitorului ca personalitate, poate fi captivanta, densa-intensa, fertila în semnificatii, emotii, cugetari, poezie, filosofie etc. Aici este tocmai vorba de lumea din interiorul personalitatii sau de lumile pe care, prin opera sa, le poate inventa, edifica, propune Personalitatea Scrisului. Calea spre propriul chip si propria valoare de creator nu e nicidecum la suprafata, ci înauntru, si nu tine de material-carne, ci de simbolic, metafora si... anafora artistica. Numai acolo, dincolo de lumea exterioara, poti ajunge si tu la ceea ce constientiza Nietzsche, când mentiona, într-o scrisoare din 1882: „Am atins un punct în care traiesc cum gândesc”. Adica tu, scriitorul, acolo, în lumea intimitatii si firii tale, atingi punctul în care traiesti precum... ticluiesti! – iertat fie acest sinonim „de jos”, oarecum, pentru ceea ce ar însemna: scrii, creezi, inventezi, idealizezi...
Da, e mult (si „captivant”) spatiu de mediatie între biografie si textul artistic... Chiar în imposibilitatea realizarii unor sinteze comparative cât de cât obiective între – pe de o parte – continutul (si framântul) terestru al(e) vietii personalitatii creatoare si continutul ei simbolic, sa zicem, iar când simbolul ajunge „la strâmtoare” – dezlantuind zborul metaforic al sugestivitatii, straduindu-te, totusi, sa je tii” de succesiunea, evolutia, avatarurile, culmile si disperarile operelor respectivei personalitati, iar – pe de alta parte, ce pot fi si – plurale (reale si ireale) alte parti – diferitele perspective si retrospective de interpretare ale textelor, probate istoric, dar mai ales –valoric¬transtemoral.
– Prin ce facefi, dar si prin pledoariile pe care le avefi referitoare la arta, suntefi un autor care îsi ia menirea în serios. Într-un mod clasic, sa zic, chiar daca avefi un travaliu pregnant în valorificarea literaturii avangardei, în special a celei ruse si ucrainene. Pornind de la seriozitatea actului scriitoricesc, cum vedefi, pe de alta parte, parca minimalizarea lui de tot mai mulfi autori?
– Eu unul consider ca minimalismul, acceptat cu atâta usurinta de lumea care nu mai e predispusa la efort în creatia artistica, dar nici la efort în receptarea artei „grele”, nu înseamna decât absenta stilului, acesta presupunând crearea unui limbaj „strain ” în limba în care scrii (ca sa ne amintim de „Abecedarul ” lui Deleuze); adica, înseamna crearea altor posibilitati de manifestare lingvistica în timp ce creezi (scrii). Este creatie în timpul creatiei, concomitenta a doua aspecte ale izvodirii artistice. Prin urmare, în minimalismul care înseamna absenta stilului, lipseste crearea de noi structuri lingvistice în tentativa minimalistului de a forma artisticeste. Minimalismul în poezie, sa zicem, de regula se rezuma la oralitate, la discursul brut al strazii, prin care autorul intentioneaza „sa creeze”. Uneori, în urma unor potriviri cât de cât ingenioase de oralitate, de discurs brut, vreun autor chiar reuseste sa dea senzatia unui anumit grad de creativitate. Dar – de putina sau de foarte putina creativitate/ creatie. Minimalismul este amestecul de perle, foarte putine, cu foarte multe... cacareze. Neghina ce prevaleaza net asupra infimei cantitati de grâu. Pleava prin care e greu sa descoperi rarele boabe pentru pâine. Plus ca acest manierism la voia întâmplarii a ajuns sa fie refugiul multor nechemati, multor nedotati cu har creator. Dar, ca si în democratie pe plan social, multimea nechematilor covârseste la scrutin, astfel ca minimalismul, derizoriul este crezut, cel putin la un anumit moment, poate chiar cel al prezentului, fruncea artei. E o eroare. Dar fara democratie nu se poate nici în literatura, în arta în general. Este ca si inutil sa încerci sa dai riposta – minimalizatorii sunt tot mai multi, parca solidari între ei. Parca solidari... – pâna la momentul în care din gloata lor se vor desprinde autorii cu adevarat talentati, în stare sa abordeze stilul, ba chiar sa-si creeze un stil personal. Pentru ca în minimalism aproape ca nu exista personalizare – toti actantii seamana crunt, iremediabil înde ei ca scriitura, ca oralitate, ca relatare jurnalistica primara pe care vor sa o dea drept arta.
Mie unuia o pledoarie pentru reîntoarcere la arta autentica, la stil mi se par pâna si celebrele entimeme din „Ecleziast”. Spre exemplu, acestea: „...un timp pentru a ucide si un timp pentru a vindeca; un timp pentru a darâma si un timp pentru a zidi ( ... ) un timp pentru a rupe si un timp pentru a coase; un timp pentru a tacea si un timp pentru a vorbi” (3/ 3; 7). Aici, a vorbi – ca sinonimie a pledoariei pentru creatia adevarata, pentru arta la nivel maxim.

Interviu realizat de Angela BACIU