CRONICA LITERARÃ

Un poet al timpului sau: DAN MIRCEA CIPARIU
(Lumea ca reprezentare a facebook dreams)

Avem din ce în ce mai multe mijloace de comunicare, dar comunicam tot mai putin. Avem din ce în ce mai multi prieteni în spatiul virtual, pe Facebook, Twitter, Lindekin, dar ne lipseste prietenul. Ne dam tot mai multe întâlniri pe retelele de socializare, dar într-o întâlnire reala trecem ca niste necunoscuti unul pe lânga altul... E bine, e rau? Nu stiu, dar stiu ca aceasta este lumea în care traim.
Scriitorul este martorul lumii în care traieste, o asculta, se straduieste sa o înteleaga, o iubeste..., o scrie. Scriitorul este sufletul lumii sale: din tot ce filtreaza în fiinta sa, pastreaza ceea ce e esential, ceea ce o face de recunoscut în relatie cu alte lumi, cu alte vremuri.
Dan Mircea Cipariu este un astfel de scrietor, cu viziunea realului si perspectiva temporala data de intuitia esentialului. Din tot ce a scris pâna acum – Hai sa ne¬ntâlnim pe site sâmbata seara (1999), Virusul roman¬tic. Acum cu 20% mai multa poezie (2001), Sunt pur din ce în ce mai pur. 33 de povestiri si tot atâtea pictopoeme ilustrate de Mihai Zgondoiu (2002), sunt eu maria petrarca rilke. adevarata biografie a mariei dante spinoza (2004), Poarta Schei nr. 4 (2005), Tsu¬nami (2006), Poemul matrita (2008), din antologiile – Marfa (1996) si Marfa reîncarcata (2012), ca si din lucrarile în colaborare – Mahalaua de azi pe mâine. Poeme traite de Dan Mircea Cipariu & Traian T. Cosovei, se desprinde imaginea unui creator, a unui spirit interogativ care nu doar vede lumea, ci o priveste dincolo de aparente în ceea ce are ea criptic, misterios, relevant. Sunt opere care releva nu numai predispozitiile creative, ci si acumularile culturale ale poetului. Regasim nastrusnicul spirit avangardist relevabil în superbia încrederii ca lumea (literaturii) începe cu tine, ludicul, tentatia parodiei, verva umoristica si o placere imensa de a/ a se povesti liric în confesiuni tulburatoare. Spiritul înflacarat de viata prezentului, mândria de a inaugura nu doar un secol, ci si un mileniu transpar din aceste creatii care prind spectaculos si relevant sufletul timpului.
Cel mai recent volum – Singuratatea vine pe facebook1 cu ilustratii de Mihai Zgondoiu, un echivalent al elegiilor lui Nichita Stanescu, releva evolutia interioara a poetului Dan Mircea Cipariu si lasa sa se întrevada drumul pe care l-a strabatut în arcane de padure ale lirismului. Poetul aude respiratia momentului si face ca viata care palpita în limita sa supra-vietuiasca în imaginarul creatiei.
Realul si irealul alterneaza permanent în imaginarul poetic, sugerând trairea în planuri diferite ale realitatii. Cele 20 de scrisori în tandem cu 20 de „facebook dreams” releva aceste trairi pentru a prinde compelxitatea fiintei duse de real si de imaginatie în lumi care par nu doar diferite, ci opuse. Spiritul realizeaza conexiunile si gaseste sensul pentru a le pune în armonie, chiar în lipsa conventiilor gramaticale.
Scrisoarea I este o marturisire de credinta asemanatoare cu aceea a lui Lucian Blaga, poetul marturisind aceeasi iubire, conditie sine qua non a vietii si creatiei: „lucrez în serviciul de imprimat viata/ sunt si eu un proprietar de suflet/ o masura a lucrurilor pe care le intuiesc/ pe care le iubesc”. Arta desemnata prin „instrumentele mele de scris” presupune cunoastere si autocunoastere – „cunoasterea de sine ca o calatorie în infern”. Poetul traieste în lume si în sine – „am inventat haosul si libertatea în creierul meu/ din creierul meu”, descopera si redescopera lumea în evanescenta frumusetii sale. În „regat-ul de singuratate”, metafora a recluziunii creatoare, visul întretine iluzia si-l „consuma”, îl arde pe creator: „universul ma consuma/ pâna când/ o gaura neagra/ îmi striga numele/ si adauga în dreptul meu/ «un om eliberat»”. Un om eliberat este în viziunea lirica a lui Dan Mircea Cipariu un om care a eliberat cuvântul, dându- i drept de existenta în lumea ideii. O definitie a sinelui în acelasi registru tensionat aflam în facebook dreams (XV). Obsesia trecerii apare în serii de definitii poetice: „carnea mea e camera de trecere/ carnea mea e un alfabet de umbre/ carnea mea e o strada de iulie toropitor în care se afunda pantofi cu toc cui si sandale romane”, într-un dreams care se apropie tot mai mult de realitate.
Facebook dreams I e o definitie a realului în dimensiunea lui virtuala; visul facebook poate fi un echivalent al visului romantic, acea cale tainica a lui Novalis care duce în interior, calea care acum duce în spatiul vir¬tual, într-un alt fel de reverie, o reverie... postmoderna. Elementele presupuse – reteaua, poporul de insomniaci, „peretele” lui Octavian Soviany sau „peretele” propriu sunt repere într-o alta lume, o lume care se reveleaza cu un clic si la care aderi cu un like. Realitatea cea aievea devine „un film fara final” si „fara prea multe întelesuri ”. În compensatie, lumea virtuala lasa iluzia sensului, fiind vazuta ca un paradis cu poarta deschisa permanent.
Poetul se adulmeca, se cauta, se regaseste în „cartea lui enoh”, în „pântecul unui vis de eliberare”, la „mese de insomniaci” în fata cu monitorul si cu „viata lui visata” – în realitatea obiectiva, în cea virtuala, în timp si în durata. Exista un fior elegiac în aceste poezii care vor sa transcrie proza vietii, un mod metafizic de a recepta/ accepta trecerea: „a doua mea natura e sfârsitul/ pe care îl trag în piept cu încetinitorul/ pâna când fumul alb din interior/ ma va transforma în orele invizibile ale unui ceas mare”. Aspiratia spre „eliberare si cer” nu dispare în spatiul real/virtual, sugestie a ideii ca omul se cauta/îsi cauta adevarul pretutindeni, fapt ce da sens tentatiei de a vietui în „facebook dreams”. Versurile „scriu pe peretele care nu se vede/ o biografie care nu se aude/ care nu se pipaie/ / «nu pot plati totul aici si acum»” sunt un nou Tipat din tabloul expresionist al lui E. Munch.
O configurare a lumii virtuale în ecuatie cu cea divina gasim în Scrisoarea III: „planul divin nu are geografie/ cont pe facebook/ gândire devoratoare/ stiri care spun cu exactitate când si cum va veni sfârsitul”. Tipul de credinta pe care-l presupune se refera la faptul ca fiecare defineste aceste lumi prin ceea ce le aseamana, prin ceea ce le desparte. „Noul creier” se adapteaza acestei lumi pe care o accepta pentru nonviolenta („nimeni nu spinteca pe nimeni”) si pentru poezie („cei mai transparenti pesti din lume/ trec ( ... )/ ca si cum cu totii ar fi particula lui Dumnezeu”). În lumea virtuala, copie a celei reale care este copie a celei ideale, platoniciene, omul este supus acelorasi încercari, acelorasi adevaruri care-i compun destinul. „Jocurile au fost facute/ fara nicio posibilitate de întoarcere”, constata poetul împreuna cu poporul de insomniaci, trece „vamile sufletului” si învata despre puterea implacabila a destinului.
Ce tristete metafizica în scrisoarea a IV-a! Poetul e lovit de rafalele virtualului – „am intrat în vis ca într-o retea de vieti naucitoare”, lume populata de „milioane si milioane de însingurati”, „milioane si milioane de insomniaci”, „de milioane si milioane de idolatri”, lume scindata ca „o lume din oglinzi vorbitoare” si „o lume din spatii de reclama”, asaltat de „impulsuri si renuntari”, dar plutind în aceeasi monotonie, o nevroza ducând la alienare. Posibilitatea de a întoarce aceasta lume dupa propria vointa duce la o noua reprezentare a ei: „totul se reseteaza pâna când geneza devine final”. Ceea ce ordoneaza si aceasta lume este sensul, acel sens care anuleaza haosul si pune în ordine: „în retea/ particula lui Dumnezeu a facut ocolul tuturor sufletelor”.
Visul facebook se împleteste cu cel romantic din cartea lui Albert Béguin în „reteaua de singuratate”, asaltata de ispita marilor taine, revelate în fantoma calugarului zen „care caligrafiaza cu vârful limbii/ aceeasi si aceeasi scriptura// « ma pregatesc pentru haos si pentru apocalipsa/ apocalipsa si haosul se pregatesc pentru mine»”.
Singuratatea „cu raza totala de actiune” si singuratatea care „n-are nevoie de oglinzi/ si pudriere de colectie” domina, fiecare se simte într-un „exil interior” asteptând sa fie descoperit, trimitând SOS-uri din „starea de disperare” pentru a afla visul pragmatic conform caruia „fericirea e un mod de întrebuintare”, „FELUL MEU DE A TRECE ZILNIC/ PRIN SPAIME SI AMAGIRI”. Are, însa, si un farmec bizar prin extindere asupra întregii lumi: „acum e atâta liniste/ singuratatea mângâie câini si pisici .
Scrisoarea a VI-a este a bilantului, a momentului/ timpului potrivit pentru „curatenie si pentru post”, timpul pentru a lasa „amintirile si prietenii virtuali ”, pentru a scapa de „invazia biografica/ de stirile rele”. Experienta realului/ virtualului este convertita în creatie: „voi intra în gradina suspendata/ în care cuvintele gândite se transforma în organe vorbitoare”. În labirintul terestru, real si virtual, doar Cuvântul ca Logos poate mântui: „am nevoie de un singur cuvânt de mântuire/ ca sa scap de semantica// am nevoie de rugaciunea inimii”. Scrisoarea a VII-a (de Craciun) este o amintire din copilarie, un hronic si un cântec al vârstei celei inocente, amintire filtrata de nostalgiile maturului: „sunt gata sa trec de întunericul cel mai mare/ cu inima gata de un nou început”. Poetul face sinteza trairilor si ideilor, cauta „cuvântul ce exprima adevarul” si afla ca acest „singur cuvânt ce poate deveni lumina” este iubirea. Scrisoarea a VIII-a (de Anul Nou) sugereaza o trecere, o schimbare, preluând tonul grav al elegiilor lui Nichita Stanescu: „am intrat în anul schimbarii de sine/ interiorul meu e o samânta de iubire din care voi scoate/ un cuvânt de trecere pentru devoratori si profani”.
Un laitmotiv este particula lui Dumnezeu, metafora prin care sufletul ultragiat al poetului desemneaza cuvântul, sensul, nevoia de certitudine, de dumnezeire. Un altul, sugerat si în titlul volumului, Singuratatea vine pe facebook, este cel al singuratatii. Poetul se defineste, ca William Faulkner, proprietarul unic al tinutului Yoknopatawpha, „proprietar de singuratate”. Constientizata si asumata, singuratatea îsi poate afla sensul si, astfel, poate mântui: „singuratatea unui singur om/ îsi poate gasi sensul/ pe un petec de hârtie/ pe care mâna destinului îl va pune/ între venele de piatra din zidul plângerii”.
O sugestie a metaforei din titlu avem în facebook dreams (XVII): „ma feresc de sentinte si totusi scriu cu seninatate/ «singuratatea vine pe facebook»”, în relatie cu ideea unui timp interior: „traiesc într-un timp interior/ în care nu mai exista vorbire ci numai transfer de energie”. „Carnea rece a noptii” este cortina care separa nu doar lumile, ci si singuratatile, fiecare pare prizonierul siesi într¬o lume ca un puzzle urias.
Laitmotivul singuratatii face tandem cu cel al însingurarii, care pe simbolisti îi ducea la stari nevrotice, de alienare: „am tot mai multi prieteni si admiratori/ pe facebook/ pe care nu i-am vazut niciodata/ ochi în ochi/ pupila în pupila/ de parca fetele lor nu ar fi facute din carne si din sânge/ ci numai si numai din electricitate si din pixeli” . „Suntem tot mai multi si tot mai singuri”, constata poetul, consemnând obiectiv aceasta realitate, pe care o salveaza în imaginar asa cum îi dicteaza îngerul: „«salveaza si iesi» îmi scrie în acest vers îngerul”. Sentimentul singuratatii capata dimensiuni cosmice când este asociat nimicului si zadarniciei: „nimicul e tot mai putin respirabil”, iar „Dumnezeu atotputernicul”, prezent în „gradinile virtuale”, îl însoteste, dar nu se reveleaza: „Dumnezeu atotputernicul/ ma însoteste/ în calatoria mea/ spre punctul zero// si nu îmi spune/ nimic”.
Unele versuri au valoare aforistica: „orice suflet calcat în picioare este oglinda unei tradari ”; „singuratatea e o biserica universala în care doar Dumnezeu mai poate aduce/ mântuire sau alinare”. Altele, amar-ironica, per¬fect adaptate dublei realitati: „viitorul straluceste ca o stea cazatoare/ asteapta un singur/ enter”.
O sugestie despre „lumea ca teatru”, în varianta „lumea ca facebook” gasim în scrisoarea a X-a: aceeasi scena pe care evolueaza membrii facebook, actori reali într-o lume virtuala, dirij ati de un regizor, nu universal, ci „actionarii facebook” pentru care profitabila este relatia cu întunericul, „numai cu tine însuti nu”. facebook dreams (XIII) pare o fotografie halucinanta într-un „dreams” imposibil în real, posibil, însa, în virtual: „omul strazii îmi cere bani pentru o carte ( ... )/ intram în librarie/ si alegem în transa/ carti de vindecare”. Imaginea terifianta a unor fotograme din scrisoarea a XVII-a (sindromul ierusalim), „în care o mâna straina/ vinde si cumpara parti din creierul meu”, dau o proba despre singuratate si alienare asumate în dimensiune tragica. Un nou mal du siccle se instaleaza, resimtit cu toata fiinta de noul ro¬mantic instalat în facebook dreams.
Fiorul religios se resimte în facebook dreams (XII) ca si în scrisoarea a XVI-a, unde poetul se confeseaza despre contrariile sufletului („demonul din creierul meu are un înger”), pe care le constientizeaza si carora le da un scop: „toti trei lucram la perfectionarea/ unui mecanism/ pentru deparazitat/ viata// asteptam învierea...”
Iubirea se rescrie si ea în fabuloasa lume a virtualului ca în facebook dreams (XIV): „nu te mai privesc de atâta vreme în ochi/ îti trimit mesaje de câteva ori pe zi”. Portretul iubitei este schitat direct, în confesiune lapidara, adecvata dreams-ului: „tu esti o dragoste de nisip miscator/ ( ... ) tu esti cel mai bun program de scris si trait poezia/ te consum cu toate tastele/ cu toate ordinele de plata/ cu toate gaurile negre din creier”.
Unele dreams par cosmaruri halucinante din care se desprinde, totusi, un sens, o redefinire a lumii: „«bombardamentul cu vesti rele e o stare de spirit a postmodernitatii/ iar poezia e tot mai mult adrenalina si spaima»”. E o lume pe care, hipnotizat, poetul ar vrea sa o abandoneze pentru a se regasi/recupera. Fuga de vir¬tual seamana cu fuga de real a lui Nichita Stanescu: „e vremea sa fug din fata monitorului/ si sa-mi las sufletul printre instrumente de scris”, în aspiratia spre „un loc de multiplicat linistea”.
Poetul scrie despre lumea postmoderna a internetului si a internautilor si despre „homo facebook”, noua etapa în urcusul omului prin timp, spre lumina. Ca homo sapiens altadata, care învata limbajul articulat, homo facebook învata limbajul virtual, luptând cu aceleasi himere si temeri, „se împrieteneste cu îngerul si demonul”, învata meserii noi, îsi asuma atitudini – „e edi¬tor producator si distribuitor/ al unor detalii marunte din viata sa obisnuita/ din viata sa închipuita/ e exhibitionist narcisist voyeurist”, obsedat „sa aiba biografie si destin”. Homo facebook „se deghizeaza/ joaca roluri/ îsi ia pseudonime si identitati/ genereaza vieti-obiect/ comunitati-obiect// joaca la bursa”; redevenit „simplu muritor”, îsi asuma destinul si scrie epitaful noului om, simtind nevoia de a sublinia diferentierea: „«sufletul meu nu a fost mijloc de productie/ nici capital/ nici geografie politica// am trait prin intensitate nu prin consum»”.
Viziunea apocaliptica asupra acestei lumi virtuale apare în scrisoarea a XX-a: „afacerea cu singuratati tasteaza în toate limbile pamântului/ cumpara si vinde destine la bursa/ cu fiecare «îmi place»/ cu fiecare fereastra deschisa consumului si pierderii de sine// babilonul a cazut pentru ca a vrut tot mai mult aur...” Noul Babilon al lumii postmoderne, noua etapa a omului în mersul sau prin istorie, îsi scrie destinul si-si inventeaza zeii. „ ... zeul facebook nu se simte prea bine”. Optiunea pentru real se definitiveaza printr-o „revolutie interioara”, prin care, eliberat de materie, sufletul se va regasi, devenind un loc de liniste si de purificare: „sufletul meu/ e un loc de liniste si trupuri purificate/ în care comunicam fata catre fata/ viata catre viata/ despre fericirea pe care o lasam sa ne scape printre degete”.
Poemele lui Dan Mircea Cipariu sunt completate de desenele lui Mihai Zgondoiu, prin care ideile lirice se prelungesc în imagini plastice atinse de aceeasi tensiune a Ideii decodând realul cu instrumente diferite. Poet al timpului sau, Dan Mircea Cipariu impresioneaza prin capacitatea enorma de a redefini lumea în care traieste, de a gasi metaforele obsedante prin care îsi scrie propriul destin de poet, de a deschide o usa într-un univers prin care se ajunge în lumea sa de fantasme.

1. Dan Mircea Cipariu, Singuratatea vine pe facebook, Editura Tracus Arte, Bucuresti, 2012.