INTERPRETÃRI

Adrian Dinu Rachieru si procesul comunismului literar

Iata un scriitor serios si cu stiinta lucrului bine facut, care nu stiu daca se bucura de toate recunoasterile pe care le merita, dar care îsi asuma, prin voie vegheata, rolul de rezoneur si de cap limpede la devalmasiile acestor pradalnice vremi. Intentia autorului, o intentie tinuta deocamdata in nuce este sa realizeze o istorie politica a literaturii române postbelice - un proiect oportun si ambitios, care a cumulat deja o bogata bibliografie, dar care va trezi, sunt sigur, numeroase contestatii si imputatii din partea confratilor - prea multi pentru a spera într-o operatie curativa radicala. De vreme ce nu s-a reusit un proces al comunismului, de ce am spera ca varianta literara va avea o alta finalitate. Orice idee mai radicala, ajunsa pe tarâm românesc se impregneaza de relativitate, de nesansa, de spectrul ratarii.
O istorie politica a literaturii române ar trebui sa figureze ca diviziune si componenta a procesului comunismului, alaturi de alte demersuri asemanatoare - cultura, justitie, armata si tot ce a pângarit comunismul în cei 45 de ani de deturnare de la normalitatea devenirii noastre istorice. Mi se pare însa ca va fi greu, de nu cumva imposibil sa iesim din parabola lui Socrate, care împartise societatea în doua categorii: medicii, unde erau inclusi cei ce lucreaza cu mintea si veghea la sanatatea întregului organism social si bucatarii, cei ce lucreaza cu bratele si asigura trebuintele întregii cetati. Totul a decurs bine pâna când viata s-a dereglat si cele doua tabere au ajuns sa se acuze reciproc: Cum toata societate era deja împartita în tabere antitetice, Socrate n-a mai avut din cine constitui curtea cu jurati. Singura categorie ramasa neîncolonata era cea a copiilor. Voi sunteti vinovati, strigau bucatarii la medici, voi chinuiti oamenii cu inj ectii, cu tot felul de ierburi gretoase si saruri amare. Ba voi, ripostau medicii, voi îmbolnaviti lumea amagind-o cu tot felul de dulciuri si bucate codimentate de ajung bietii oameni obezi, bolnavi si neputinciosi. Se-ntelege ca tribunalul alcatuit din copii inocenti, amagit de cosul cu dulciuri si bunatati adus de bucatari, nici nu s-a uitat la trusa medicilor si a dat câstig de cauza primilor.
De asta spun, nu cumva suntem si noi în situatia de a nu avea din cine este alcatuita o eventuala curte cu jurati, care sa nu apartina niciunei categorii si sa tina cumpana dreapta între partile aflate în litigiu? Ce altceva i se reproseaza lui Vladimir Tismaneanu decât faptul ca apartine deja unei tabere si ca nu va putea fi niciodata obiectiv?
Cartea la care ne referim în aceste rânduri marginale, (Literatura si ideologie, Editura Excelsior Art, Timisoara, 2013) anunta ideea acestui proiect si are functia buzduganului aruncat de zmeu pentru a-si anunta venirea acasa. Ea fixeaza cadrul epistemologic al proiectului, dar contine si sapte studii de caz, consacrate unei selectii de sapte scriitori, mai încurcati în firele odiosului regim.
Admit, fireste, ca literatura noastra are nevoie de o actiune curativa, care sa separeu neghina de bobul curat, dar nu cred în finalitatea actului. Ca unul care am studiat sute de dosare si-am lecturat mii de note informative îmi dau seama ca între valoarea morala si cea intelectuala a scriitorilor nostri n-a existat totdeauna un raport direct proportional. Ca demnitate, verticalitatea si spiritul de jertfa aratat de unii intelectuali - Mircea Vulcanescu, Anton Golopentia, Sandu Tudor, Ion Petrovici, Petru Tutea si multi¬altii care-au trecut prin prapastiile Gulagului românesc, care s-au ratat pentru tot restul de viata sau au luat drumul pribegiei - n-au constituit modele de urmat pentru cei aflati în libertate.
Sigur, este dreptul autorului de a fi optimist în ceea ce priveste sansele proiectului aflat în gestatie si n-as vrea ca îndoiala mea sa afecteze în vreun fel oportunitatea demersului. Sunt convins ca istoria are nevoie de aceasta carte, dar nu cred ca sunt întrunite conditiile elaborarii ei, cum nu sunt întrunite nici conditiile unui proces al comunismului. L-am declarat criminal si ilegitim, dar n-am mers mai departe cu judecarea vinovatilor si cu o lustrare episodica a fostilor. Sunt la locurile lor - în parlament, în functii executive sau ca prosperi oameni de afaceri. Cu averile cumulate în anii postdecembristi vor putea trai linistiti, ei si urmasii lor, ani multi si în orice tara din lume.
În succintul sau argument autorul anunta un proiect, pornind de la o constatare la îndemâna: virusat ideologic, supus presiunilor unui sistem opresiv, organismul literaturii îsi dereglase mecanismele de valorizare. Încât procesul comunismului literar, în desfasurare, pleaca de la constatarea ca literatura nu s-a bucurat de o evolutie normala (p.9).
Asa este, dar ce a ramas normal în acei ani valpurgici ai nebuniei comuniste?
Dar, repet, cartea este necesara si oportuna, desi nu cred ca demersul va fi încurajat de prea multa lume sau de institutia abilitata. Sunt, fireste, alaturi de autor, îl încuraj ez cu toata buna credinta, dar am anumite îndoieli. De vreme ce n-am facut înca publica lista scriitorilor informatori, va fi greu sa speram ca un proces al comunismului literar va avea alta sansa decât cel al comunismului politic.
Revin însa la carte. Despre ce mai vorbeste autorul în prima parte a lucrarii? Vorbeste despre generatia orfelina- sintagma împrumutata de la Mircea Martin, cel care reunea sub emblema acestei sintagme generatia saizecista, prima care urmeaza dogmatismului si vidului proletcultist. Este generatia explozibilului Labis, prima care se raporteaza la criterii axiologice si readuce lirismul în albia lui fireasca. Generatia Labis era o generatie ce înfrângea canoane si prejudecati, aparând inocenta ultragiata. Ea a fortat orizontul de asteptare, tocmai fiindca era necesara (p. 38). Nichita Stanescu, Adrian Paunescu, Ion Alexandru, Ion Gheorghe, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Ana Blandiana si înca multi-altii au fost congenerii lui Labis, cei ce-au sfidat prescriptiile realismului socialist si-au stâlpit o maniera noua de a face poezie în România.
Un capitol mai dezvoltat al cartii este consacrat epopeii limbii de lemn, degradarii limbii ca urmare a exploziei culturii de masa si a exploziei tehnologice, asa cum o decriptase gânditorii Scolii de la Frankfurt. Societatea de consum antreneaza în manifestarile ei, nu doar amplificarea artificiala a trebuintelor, dar si formele de comunicare, limbajul golit de continut, ca expresie a statului totalitar. Idiomul sovietic, preluat în toate tarile satelit elibereaza acest suvoi verbal golit de continut, pendulând între vigilenta si frica si foloseste cuvinte-cliseu (mobilizatoare, verbe la imperativ sau viitor, anuntând angajamente ferme) cu rol hipnogen, evidentiind stereotipii de gândire cu pretentii de incantatie magica (p. 48).
Dupa câte stim, eseul lui Adrian Dinu Rachieru este cea mai desfasurata si mai documentata analiza a factorilor care duc la stricarea limbii si la pervertirea formelor de comunicare, sub imperativul unei ideologii totalitare. Si mai retinem, din multitudinea trimiterilor bibliografice observatia ca fenomenul nu circumscrie doar societatile cu regim comunist, ci toate tipurile de societate, oriunde apare o ideologie, caci orice ideologie cuprinde elemente totalitare. Orice ideologie are un caracter expansiv si târaste dupa sine o rinocerizare a limbajului, doar ca în statele-partid fenomenul era paralelizat de proiectul unui om nou, înregimentat în prescriptiile ideologiei totalitare integral, fara resturi sau ramasite necuprinse în proiect.
O analiza la fel de pertinenta consacra autorul fenomenului postmodernism sau transmodernism - concepte cu mare trecere la bursa ideilor actuale. Sa subliniem mai întâi ca problema a generat deja o bibliografie asa de cuprinzatoare ca doar spiritele temerare si dispuse la efort intelectual se încumeta la dispunerea ei exegetica. Nu ma surprinde ca Adrian Dinu Rachieru este unul dintre ei.
In mod curent, postmodernismul este înteles ca paradigma a epocii informationale si este asociat cu tentatia luarii în raspar a constructiei, în raport cu optiunea pentru deconstructie, a revoltei periferiei si a marginilor împotriva unui centru autocrat, a afirmarii Eului narcisiac în pofida tendintelor de dizolvare într-o pluralitate browniana aleatorie, a eliminarii reperelor cu valoare de postulat si a legitimarii totului posibil. In conditiile decaderii dogmelor, a principiilor cu valoare de îndreptar, fiecare poate sa-si stabileasca propriile sale credinte si reguli de viata. Lumea moderna este marcata de incertitudine, de îndoiala ca totul merge spre bine si de gonflare a narcisismului, iar toate acestea alimenteaza miscarea postmodernista.
Dar la noi? Fiindca optzecistii s-au autodecretat generatia postmoderna ramâne înca de discutat daca exista un posmodernism românesc si daca el, în câmpul literaturii primeste validarea estetica. Nu lipsesc, se stie, vocile mânios-potrivnice sau doar blând-dubitative (p.78).
Un interes mai special îl prezinta eseul consacrat protocronismului românesc - un concept controversat, introdus de Edgar Papu, care a înregistrat un mare consum de cerneala si-a înfierbântat multe spirite în ultimele decenii. Adrian Dinu Rachieru legitimeaza ideea si-o defoliaza în toate implicatele ei pirotehnice. Refuzând folclorul si confiscarea propagandistica a ideii, consideram ca sincronismul si protocronismul coexista tensional în cadrele unei (oricarei) culturi, definindu-si benefic complementaritatea (p. 87). În viziunea lui Edgar Papu, protocronismul aparea în opozitie cu o constiinta retardata si postula prioritatea unor manifestari literare românesti emitând - pe linia unor mai vechi preocupari - un indiscutabil certificat de personalitate (p.88).
Sigur, protocronismul trebuie privit în corelatie cu sincronismul lovinescian, iar oportunitatea acestui concept rezulta tocmai din nevoia de a ne aseza cât mai exact în concertul culturii europene si universale. Admitând ca în orice cultura nationala pot exista anumite valori prioritare, nu-i deloc neimportant felul cum sunt recunoscute si panoramate într-o perspectiva comparatista. Faptul ca ideea a fost politizata din belsug, într-o anumita perioada, nu trebuie sa descurajeze cercetarile si, mai ales, nu trebuie sa duca la suprimarea ei din considerente de modestie si complexare. Nu pretinde nimeni c-am fost buricul Europei, dar cultura româneasca a cunoscut si situatii când a indus anumite initiative si-a devansat realizarile din Apus. Ce este rau în sublinierea lor? Recunoasterea decalajului cul¬tural înseamna altceva decât manifestarea complexului de inferioritate, gestul marcheaza o lucida constiinta autocritica (p. 98).
Mai este ceva: aceasta recunoastere a modestelor noastre prioritati nu anuleaza sincronizarea si nici imitatia, importul masiv de forme ale civilizatiei occidentale. N-am înteles de ce critica româneasca a facut din teza protocronismului a lui Edgar Papu cea mai hulita idee asupra careia s-au napustit cu toata artileria argumentelor, de parca ne-ar fi frica sa descoperim si în gheizerul românesc reactivi genuini si solari. Adrian Dinu Rachieru are meritul de a fi readus în discutie un concept cu multe valente revelatoare. Nu-l impune, dar argumentele sale ne conving ca chiar merita sa fie luat în consideratie, si sa i se acorde o atentie sporita.
Oricum, noi îi apreciem discursul eseistic si-l încredintam de pretuirea noastra indelebila. Ma bucur de prestatiile sale exegetice, îi apreciez prestatiile sale calofile si-l asigur de toata gratitudinea noastra.