CONTROVERSE

ALTA CULPA A LUI EMINESCU

La numeroasele pacate care i-au fost puse în cârca lui Eminescu, de la moarte si pâna azi, dar mai ales dupa 1989, de catre adeptii noii ideologii a „corectitudinii politice”, se adauga unul foarte greu, descoperit, cu multa verva si istetie, de catre un anume prof. univ. dr. Robert D. Reisz, de la Universitatea de Vest din Timisoara. Pacatul intolerabil al lui Eminescu, tineti-va, bine, este genialitatea. Din cauza geniului eminescian, de peste 120 de ani, învatamântul românesc o tine tot într-un esec, dar, mai cu seama, dupa 1989, când Eminescu ne-a adus în prapastie, prabusind în neant, îndeobste, întreg învatamântul preuniversitar. Care învatamânt a ajuns unde a ajuns nu din pricina mediocritatilor si vânzatorilor de tara care ne conduc, nu din pricina formelor fara fond pe care le cultiva acesti politicieni, care numai „geniu” nu au, lasând sa invadeze saracia în corpul profesoral, mediocritatea prin chiar diplomele eliberate si prin munca universitara a d-lui prof. univ. dr. Robert D. Reisz, încât în scoala ajung dascali tot mai slab pregatiti, preocupati nu de grija calitatii învatamântului, ci striviti de o birocratie aberanta si monstruoasa. Dar unele asemenea metehne erau si pe vremea lui Eminescu, poetul devenit revizor scolar, luptând din rasputeri sa se îndrepte ce era de îndreptat. D-l Reisz însa nici n-a auzit de asa ceva, tinând una si buna: ca din cauza geniului eminescian nu se poate face nimic în România.
Dar iata ce scrie el, negru pe alb, într-un Manifest împotriva cultului genialitatii, aparut, mai întâi (nici nu se putea altundeva!), în Dilema veche, apoi postat pe internet, locul tuturor posibilitatilor, în 2010, ca sa afle toata lumea despre crima nationala a Eminescului: „Învatamântul preuniversitar românesc traieste într-o romantica preamarire a genialitatii. Calitatea este confundata cu exceptionalitatea si genialitatea este singura care conteaza. Nu întâmplator, discutiile despre calitatea învatamântului românesc ajung adesea sa foloseasca numarul mai mare sau mai mic de olimpici ca argument. Nu întâmplator, multe dintre manualele de liceu folosesc un limbaj fals academic, pretentios si neclar. Si iarasi, nu întâmplator, tema «elevilor supradotati» este privita în mass-media ca fiind o problema mai importanta decât abandonul scolar. De aceea sportul de masa este practic inexistent, si este încurajat numai sportul de performanta. Probabil de aceea elevii învata derivate si integrale dar nu si cum se calculeaza o dobânda. / Genialitatea, aici discutata, este clar cantonata în imaginarul romantic al unui creator vag paranoid si asocial. Modelul este desigur imaginea lui Eminescu, geniul prin excelenta al manualelor scolare romanesti, poate chiar al întregii educatii preuniversitare din România. Nu are cu adevarat nici o importanta cum era omul Eminescu, nu despre aceasta este vorba aici, si nici despre meritele sau defectele lui. Este însa vorba despre imaginea dezirabilului comportamental pe care scoala româneasca îl promoveaza construind pe acest model mitologizat.”.
În textul universitarului timisorean, e un amalgam de semiadevaruri puse în slujba minciunii, în numele demascarii revolutionare a unui „model” „vag paranoid si asocial”, care ar fi Eminescu si care a contaminat, canceros, întreaga societate româneasca. Astfel de baliverne desantate am mai auzit. Ele vin întotdeauna de la ideologi care abdica de la regula inteligentei, aceea a evitarii confuziei punctelor de vedere (Mihai Ralea, Valori, 1935), atunci când nu sunt, de-a dreptul, neprieteni ai României, alimentatori, cu orice pret, ai legendei negre românesti. Culpabilizarea lui Eminescu porneste nu de la intentia „demitologizarii”, cum pretinde universitarul nostru, ci, dimpotriva, de la noi mistificari pe lânga cele vechi. D¬l Reisz îsi imagineaza ca Eminescu este rasfatatul învatamântului preuniversitar, ca opera lui sufoca manualele alternative de limba si literatura româna (el afirma ca si la celelalte discipline!), când, în realitate, acestea sunt croite tocmai pe calapodul gândirii dumisale, înca din clasa a IX- a, unde sunt preferati scriitori mediocri de azi care sa ilustreze, tematic, corectitudinea politica, stiindu-se ca autorul Luceafarului este, dimpotriva, „incorect politic” si „cadavru din debara”, cum au decis noii formatori de opinie transnationala. Horia-Roman Patapievici o spune pe sleau: „pentru noua tabla de valori acceptate, Caragiale a fost gasit «corect politic», în timp ce punerea lui Eminescu la patul lui Procust al noului canon importat din «tarile progresiste» a aratat fara dubiu ca fostul poet national al României clasice e «politic incorect». Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet national Eminescu nu mai poate supravietui deoarece noi azi iesim din zodia nationalului.”1
„Iesind din zodia nationalului”, croitorii învatamântului românesc au avut grij a ca sa nu mai existe nici capitolul Poetul national din Istoria literaturii române de la origini pâna în prezent a lui G. Calinescu, noua „Biblie” a canonului literar românesc fiind Istoria critica a literaturii române a lui Nicolae Manolescu, dupa care sunt croite noile manuale de limba si literatura româna, unde Eminescu este prezentat, conform „noii table de valori acceptate”, cu mult sub valoarea lui Mircea Cartarescu. Mai mult de atât, decidentii ministeriali s-au grabit sa elimine numele lui Eminescu din titulatura olimpiadei de limba si literatura româna, pentru ca lucrurile sa fie foarte clare, sa nu mai stam sub influenta dezastruoasa a unui model „paranoid si asocial”. De aici si viclenia „corectilor politic” de a-l opune pe Caragiale lui Eminescu, pentru ca arhetipul Mitica sa-l surclaseze pe Hyperion, mediocritatea dâmboviteana sa prevaleze asupra genialitatii hyperionice. Dar asta e regula de multa vreme, în societatea româneasca, încât visul d-lui Robert D. Reisz este deja împlinit si nu întelegem de ce este atât de nemultumit de realitate.
Pe de alta parte, prevazând si de asta data aparitia pe firmamentul viitorului a ilustrului îndrumator Robert D. Reisz (meteahna a geniului, desigur!), Eminescu a dat chiar el un semnal de alarma privitor la epigonii care se imagineaza genii si care, astfel, ar putea provoca o molima nationala: „Nimanui din voi sa nu-i abata cumva prin minte ca ar fi un geniu. Caci, copiii mei, pamântul nostru e mai sarac în genii decât universul în stele fixe si mai lesne se naste în vaile nemasurate ale haosului un nou sistem solar decât pe pamânt un geniu. Homer, Shakespeare, Raphael, geniile în arte se nasc o data la 3, 4 mii de ani, Newton si Galilei, Kant ori Darwin, geniile în stiinta, o data la o mie de ani, încât nu stim zau daca de la Adam pâna la Papa Leo IX au existat de toti o duzina. Încolo suntem toti niste bieti mizerabili carora acesti regi ai cugetarii ne dau de lucru pentru generatii înainte. Daca avem talent, adica câteva centigrame de creieri mai mult decât simia communis, (î)l putem valorifica, pentru vremea noastra, prin munca constanta; daca nu muncim, ramânem asemenea confratilor nostri, dobitoacelor.”2
Citeasca d-l Robert D. Reisz cu atentie aceste dure consideratii eminesciene la adresa „geniilor” de mucava si poate macar în al noualea ceas va putea constata ca, din acest punct de vedere, l-a „plagiat” pe Eminescu precum d-l Jourdin facând proza! Din pacate, l-a „copiat” mediocru, nici macar cu verva moftului miticist. Sa observe ca Eminescu a dat si solutia la „boala genialitatii”: munca.
La munca, d-le Reisz, fiindca numai astfel vei da o opera care sa te îndrituiasca a vorbi despre Eminescu!

1 Horia-Roman Patapievici, Inactualitatea lui Eminescu în anul Caragiale, în „Flacara”, nr. 1-2/2002.
2 M. Eminescu, Opere, XV, Fragmentarium. Addenda editiei, Editura Academiei Române, Bucuresti, 1993, p. 142.