Porto-Franco

Hegel si ideea de Dumnezeu

Mihai Andone

Rubrica: Eseu  /  Nr. 137/2007

ESEU

HEGEL SI IDEEA DE DUMNEZEU

"Nur der Mensch hat Religion, und die Religion hat ihren Sitz, Boden im'Denken".
G. W.F.Hegel


Filosofia dialectica sau antropologica a lui Hegel se doreste a fi un sistem atotcuprinzator care vizeaza "aspectele" esentiale ale realitatii: omul, ceea ce îl înconjoara si ceea ce îl depaseste, adica fiinta si discursul revelator al ei.
Fiinta face corp comun cu propriul discurs prin care se dezvaluie siesi ca absoluta si absolut rationala, într-un cuvânt spirituala'. Ceea ce-si propune Hegel este ca, plasat la "sfârsitul istoriei", sa studieze filosofic realul, concepându-l ca Spirit, un spirit viu, dinamic, nelinistit si progresist, stiutor si ambitios, expresie - daca nu ipostaziere - a ratiunii umane aflate la vârsta maturitatii ei. "Spiritul nu este origine sau început, ci sfârsit sau rezultat. Spiritul reprezinta Fiinta relevata, cu alte cuvinte o sinteza a Existentei (obiective) si a Revelatiei sale (subiective)".
Filosofia hegeliana este, în aceasta perspectiva, o filosofie a demersului cognitiv absolut, în care realul si reflectarea lui coincid, alcatuind Unitatea. realismul hegelian, de care pomeneste deseori Kojeve, este contrapus idealismului clasic, deoarece "idealismul absolut" este filosofia obiectului care nu exista decât ca obiect al cunoasterii, ca obiect ce intra în relatie, ce întretine un raport4. Este vorba desigur de raportul dintre cugetare si existenta, în interiorul cugetarii.
Gândirea la care face trimitere filosoful german este una creatoare de lume si de istorie, a crea înseamna a constientiza, a dezvalui un sens, a întelege, esenta lumii si a istoriei fiind de natura rationala. Realitatea si rationalitatea fac corp comun, realitatea este comprehensibila si, concomitent, Hegel va afirma ca "nimic nu este mai real decât ideea"'. Însasi natura, prin rationalitatea ei dovedind existenta ratiunii. "Die Wahrheit dcr Welt ist nur ihre Idealitat"
Filosofia hegeliana a religiei reprezinta un amplu efort de investigare a elaborarilor teoretice ale religiei cu ajutorul gândirii rationale. Filososfia religiei nu este teologie, stiinta religiei este o stiinta în cadrul filosofiei, avându-l ca obiect pe Dumnezeu. În interiorul acestei preocupari spiritul se descatuseaza pe sine, se simte fericit si-l preamareste pe Dumnezeu; disciplina ca atare poarta amprenta nobletei obiectului ei.
Încercarea filosofiei de a explica religia (ca rod al activitatii divine) este dezvaluitoare de sine. Ambele se "confunda", slujesc aceluiasi domn, însa în chip diferit.
Hegel pare sa fie partizanul unei "reconcilieri" între religie si filosofie, în conditiile în care acestea coexista în istorie. Însa religia îmbratisata de catre filosof nu este cea încetatenita în rândul poporului credincios si existând sub forma institutionala. Revendicarea apartenentei protestante nu-l obliga cu nimic pe filosoful german.
Cel mai dur rechizitoriu este la adresa teologiei moderne, o teologie fara profunzime: ea privilegiaza reflexia si reduce substantial învataturile pozitive. Paradoxal, la prima vedere, teologia "rationala" s-a ridicat împotriva filosofiei si a pretentiilor ei de a cuprinde rational divinitatea, afirmând posibilitatea unei cunoasteri pozitive în conformitate cu caracterul revelat al noii învataturi de credinta. Ratiunea teologica s-a ridicat împotriva ratiunii filosofice cu arme înselatoare, golind de substanta divinitatea; însa ratiunea nu se poate frustra pe sine de posibilitatea cunoasterii.
În acest plan al valorizarii negative Dumnezeu este conceput ca fiinta si lipsit de orice determinari si coordonate reale, este raportare nemijlocita si abstracta la sine, generalitate goala, imobilitate si lipsa a oricarui continut de gândire. Fiinta, prin natura ei, este pura interioritate, mister, îndepartare a oricarei comunicari si atestari a spiritului, autoexilare benevola din imperiul cugetarii.
La nivelul constiintei nemijlocite, existenta este singura determinatie încât, în cele din urma, natura lui Dumnezeu ramâne inaccesibila mintii omenesti, credinta urmând sa suplineasca lipsa reperelor de gândire. Religiei i se face loc pe terenul sentimentului, adica pe acela al subiectivitatii pure, accidentale; sentimentul este rezultatul retragerii fiintei umane în propria sa particularitate, iar teologia care ramâne la nivelul sentimentelor este nefundamentata.
La fel ca si sentimentul, reprezentarea este o etapa intermediara si nu punctul terminus al demersului cognitiv al omului. În acest caz, Dumnezeu este pentru subiect o imagine, se lasa "intuit" (o intuitie interioara, de intuitie sensibila nici nu poate fi vorba) pentru a fi apoi gândit, adica transformat în concept; asistam astfel la nasterea filosofiei pe ruinele metaforei.
Sfânta Scriptura este bogata în astfel de imagini metaforice cu privire la activitatea divinitatii, imagini care faciliteaza accesul omului ca fiinta senzoriala ti înlesneste receptarea mesajului religios. ...

Voteaza:
Total: 0 (0 voturi )

ALTE ARTICOLE DIN ACEST NUMAR