St. O. Iosif
(Nasc si la Buciumeni oameni) 1875-1913

Parafrazând cronicarul, care a scris „Nasc si la Moldova oameni” precum si pe tecuceanul Vasile Ghica, cu a sa lucrare „Nasc si la Tecuci oameni”, invitat de poetul-scriitor Sterian Vicol sa scriu „un gând”, cum spune domnia sa, despre autorul poemului „Din zilele mari” m- am hotarât sa pun titlul micului articol privind împlinirea a o suta de ani de la decesul lui Steo, lasând-o în veci nemângâiata pe cea care-i fusese vremelnica sotie, „Nasc si la Buciumeni oameni”, deoarece de acolo s-au ridicat personalitati de certa valoare nationala, cum au fost Natalia-Iosif, fratele sau Dimitrie, profesor universitar la Cluj si creator al scolii radiologice românesti, profesorul Vasile Dimitrescu, autor de manuale si harti de istorie antica, erou din primul razboi mondial, C.tin N. Ifrim, director general al caminelor culturale din întreaga tara, patru generali, ingineri cercetatori cu prestigioase inventii la activ, apoi ingineri sefi la diferite întreprinderi de interes national, profesori, învatatori si preoti... Natalia Negru este nascuta la 3 decembrie 1882, ca fiica a institutorului Avram Negru si a Elenei Dimitrescu-Negru. Daca la 50 de ani, când am cunoscut-o eu, era foarte frumoasa, închipuiti-va cum arata ca adolescenta si ca tânara fiica a Evei, de fapt acesta fiind marele ei cusur, care a determinat multi barbati sa întoarca privirea, spre a o admira, caci aveau ce vedea.
Tânara Natalia l-a cunoscut pe St.O. Iosif în 1902, când a fost numit, din luna septembrie, custode al Fundatiei Universitare; era un barbat cu ochii mari, privirea calda, sfios ca o domnisoara, blând si bun, fîre de boem dedicat poeziei, visator romantic, dornic sa întâlneasca marea si adevarata iubire.
Studenta care studia la biblioteca, ia trimis o poezie, vazând ca Iosif nu avea curajul sa se apropie de ea, lucru nepermis la vremea aceea. Apoi, cei doi poeti s-au logodit, lânga mormântul marelui Eminescu, în cimitirul Belu, din capitala.
Logoditi c-o sarutare,
Drept inel un fîr de iarba...
În ziua de 25 iulie 1904, cei doi poeti au facut cununia civila la Galati, urmata de nunta lor, în casa preotului Toma Dimitrescu din Buciumeni, la care au participat istoricul Nicolae Iorga, ca nas al doilea si marele povestitor moldav, Mihail Sadoveanu, veniti prin gara Adjud, nunta ca-n povesti, cum înca se faceau la vremea aceea.
Viata celor doi poeti nu a fost usoara, salariul lui Steo nefiind substantial, iar institutorul Avram Negru nu a voit sa-si ajute unica fiica, desi ar fi avut de unde, via nobila pe care o avea producându-i câstiguri deloc neglij abile. Din aceasta cauza Natalia era nevoita sa stea la Tecucel, sa-si munceasca via, spre a contribui la întretinerea familiei, mai ales dupa ce a venit pe lume si Corina, fiica celor doi poeti.
Când s-a întors de la Paris, Dimitrie Anghel, însotit de poetul de stânga I. Paun Pincio, unde fusese sa cheltuiasca partea sa de mostenire ramasa de la parinti, avea unele poezii, dar nefinisate si nepregatite pentru a fi trimise la revistele literare, lucru pe care l-a facut St.O Iosif. Când s-a îmbolnavit, a fost luat de sotii Iosif, în locuinta lor si îngrijit pâna s-a vindecat.
A urmat colaborarea lor pentru a scoate „Caleidoscopul lui A. Mirea”, versuri bine cizelate, pline de verva, putin acide, lovind cu precizie tinta. Aceasta fructuoasa colaborare a durat pâna în 1910.
Georgeta Horodinca a scris ca „fiul arendasului avea o fire infernala”, fara scrupule, neavând nimic sfânt în comportament, daca a fost în masura sa corupa pe sotia prietenului sau.
Desigur vinovata a fost si „privighetoarea din dealul viilor” , cum i s-a spus de catre consatenii din Tecucel, deoarece nu a fost în masura sa-si pastreze demnitatea, având în vedere ca sotul sau era autorul Patriarhalelor, deci poet consacrat.
Din clipa în care St.O. Iosif a constatat ca starea sanatatii sale se deprecia încet dar sigur, nemai îngrijindu¬se ca pâna atunci, „infernalul” Dimitrie Anghel a început sa-si puna în aplicare diabolicul plan de cucerire a frumoasei Natalia, desi era sotia prietenului sau, în fînal propunându-i sa dueleze pentru dânsa, urmând ca ea sa ramâna cu cel ce va învinge. Desigur poetul St. O. Iosif nu a putut fi de acord cu asemenea ilogica (sa nu-i spunem cu un cuvânt mai dur, dar meritat) propunere, asa ca si-a dus sotia cu fiica la Paris. Dar nu s-a dus sa o viziteze, asa cum îl ruga ea, spre a reface cuibul din Tecucel.

Cunoscând boala care îsi arata coltii haini, autorul poemului „Din zile mari”, nu a raspuns chemarii, în schimb s-a dus Dimitrie Anghel, care, însa nu a fost primit.
Întoarsa în tara, Natalia a divortat în 1910. A facut bine, a facut rau, stie unul Dumnezeu. În ce ma priveste pe mine, eu sunt de parere ca aceasta a fost cea de a doua greseala comisa de catre consateanca mea; desigur este parerea unui biograf, care cunoaste tot ce s-a întâmplat dupa despartirea celor doi poeti.
Pentru poetul Stefan O. Iosif au urmat ani deosebit de grei, din cauza bolii care îi macina, zi de zi, sanatatea, precum si datorita despartirii de unica si marea sa iubire, Natalia Negru, care se casatorise cu fostul sau prieten si colaborator. Si-a mai purtat, înca, pasii timp de trei ani, prin viata pustie, fara bucurii si mângâiere potrivit destinului harazit de Marele Creator al Universului si al vietii pamântene.
S-a sfârsit în spital, internat datorita necrutatoarei boli de care suferea, abia sase persoane reusind sa-l bage în camasa de forta, spre a-l linisti. A închis ochii pentru totdeauna într-o zi de 13, anul acesta împlinindu-se un secol de la trecerea sa în nefiinta. L-am studiat în liceu, alaturi de marii poeti ai României – Eminescu, Cosbuc, Vlahuta, Panait Cerna, Ion Pilat... si mi-am amintit de dânsul în anii de razboi, el fiind autorul marsului „La arme”, cântat pentru prima data în anul 1913, în casa Marelui Român Nicolae Filipescu, dupa care dânsul a plecat în cel de-al Doilea Razboi Balcanic, comandând un escadron de cavalerie, care a fost prima unitate româna intrata în Turtucaia.
A trecut de atunci un secol, în care România a trait doua razboaie mondiale. Ca participant activ la cea de a doua mare conflagratie mondiala, marturisesc, ca oastea tarii a mers prin foc si datorita marsului „La arme”.
Celui ce a scris înaripatele cuvinte, se cuvine sa-i pastram nestearsa amintirea si sa-l cinstim cum se cuvine si cum i se cuvine, fiind unul din marii nostri înaintasi.