HERBOLARIUM

Virgil Nistru Tiganus, Pâna la sfârsit, Editura Academica, 2013

O pânza-i întinsa
spre cealalta parte
(unde umbra de umbra
nu se desparte)...

Scrisa într-un limbaj arhaic tâsnit de sub tâmpla unui psalmist pierdut într-o lume - nelume, poezia lui Virgil Nistru Tiganus merge inevitabil ... pâna la sfârsit., în ultimul sau volum, publicat la Editura Academica, în 2013, un corolar închinaciune, dedicat parintilor domniei sale, Georgeta si Vasile Tiganus. Fiinta poetului se transpune într-un Proiect de existenta mascata într-o limba a clopotelor si a dorului de icoane si de lut: ”clopotul vechi strânge colbul stelar”, ”un clopot cernit dintr-un nou calendar”, în sinestezii sublime: ”Anemonele - suave cristale, / (silabe impare vibrând violet)”, dar si în ”daruri de herb, neatinse de moarte... / /, caci inevitabil, ”Crucile noastre în Lumina ramân”.
În volumul sau de poezii, autorul propune întoarcerea, regresiunea care devine echivalenta reiterarii timpului mitic, în care apa - geneza si elementele vegetale sunt singurele purtatoare de sacru: ”un olar / c-un timp rascocit se va-ntoarce... / Cocori în albastru se vor ivi / din adâncul niciodata visat / sa cheme un nume ce nu l-ai uitat... // Numai apele l-ar putea zugravi...” (Daca apele ar putea povesti ... ), iar solomonarul solitar, pierdut pe cararile ancestrale ”talmaceste toate / enigmele de mult amestecate”.
Prin aceasta mica incursiune în lumea ”dintr-o vale unde stârcul hoinar / duce pe-aripa un semn de-ntrebare...”, ne-am propus a scoate la lumina câteva ocurente cu rol de motive evident instituite de-a lungul volumelor poetului Virgil Nistru Tiganus, elemente de substrat, care tradeaza de multe ori mult mai multa traire si încercare, ”gânduri serafime” ale ”Nistrului carunt din colt de icoana”, umbre ale Cuvântului - pân-la sfârsit, vegetalii ce vindeca prin simpla lor invocare.
Poezia din debutul volumului ne întâmpina cu foi de artar, simboluri ale efemeritatii, asociate ”clipei cea repede”, furul semnelor de întrebare de pe aripa unui stârc hoinar, dar si al iubirii verbului ”a fi”, în spatiul sacru al ”Bucovinelor” ce plâng pe ”râul de hotar”: ”Clipa aceea as vrea s-o asculti”, caci e singura suspendata în Absolut. Gentianele, albastre si galbene flori, ce conjuga seninul cu lumina solara, devin metaforic fiintele sacre traitoare în spatiul depozitar al ”colbului stelar” si al ”chiliilor cu pridvor”.
Un alt element vegetal ocurent este bradul, cu varianta molidul. Ambii sunt simboluri tanatice, dar si ale tineretii, gratie caracterului peren. Molidul este considerat de mentalul popular si un simbol al pamântului pe care se sprijina bolta cereasca. În Precum psaltul, poetul reflecta prabusirea lumii si desacralizarea ei prin: ”umbra molizilor prabusiti”. Reminiscentele sacrosanctului sunt ”trei spice de iarba / un mar salbatic” (pomul cunoasterii, am completa) si malinii, ”semnul infinit al corolelor / chemate în ceruri”, la care nu poti ajunge decât prin supliciu: ”Numai spinii au ramas verzi, / pregatiti pentru orice cununa...”. Nucul are un loc privilegiat, fiind asociat vocilor copiilor, ”flamurei rasucite / în vârful nucului fagaduit / si-n care insomniile fosnesc / cu neuitate glasuri de copii...”, strânse de lacrimile anemonelor, simboluri ale fragilitatii, caci potrivit legendei, anemonele s-au ivit din lacrimile varsate de Afrodita pentru Adonis. Nucul, axis mundi, îngemanare de lumina si întuneric, iluzie si fascinatie, devine si apanaj al visului, al setei de absolut: ”si-nmugurind ca nucul de sub scari / îti pare ca ai inima usoara // jur-împrejur e-un gol mistuitor / Prigoane laturalnice te dor // si-ai tot umblat prin vise...”. Salcâmii, speranta si existenta a sufletului dincolo de moarte, Arca a salvarii, deplâng transcederea, dar o si faciliteaza: ”M-au primit în palatul triumfal / (ascultam cum trageau de zavoare). ”Patul din tinere ramuri” eminescian este substituit aici de somnul ”pe flori de cicoare”, floare heliotropa, simbol al propensiunii spre desavârsire, spre absolutul accesat prin moarte. Verbina este o floare - curcubeu prin care poetul sugereaza plenaritatea cromatica, transformând cuvântul în adjectiv: ”Caste pâraie pornind spre departe / îsi învelesc mistuirea verbina”. Ea nu poate fi conjugata decât cu merii salbatici si cu salcâmii. Cedrii, stejarii si umbrele silvane sunt efortul nesfârsit al pamântului de a deveni cer, lipsa ”povestilor strânse pe-nchipuite zodii batrâne”. Grâul, metafora hristica, este, de asemenea, motiv ocurent al liricii lui Virgil Tiganus: ”Împarte grâul, pune vin pe masa / ostrovul lin e-n sfânta asteptare...”. Rachita, semn al verdelui abundent, are valente magice pe care le prolifereaza asupra spatiului: ”Jur-împrejur, din marea de-altadata / a dat în rod rachita descântata”. Radacina devine un element htonic, simbol al stabilitatii, al statorniciei: ”Ce zi se aprinde? Ce foc se va stinge? / Ce cântec de dragoste vei asculta / printre ce radacini te vor aseza?”.
Fara a avea pretentia exhaustivitatii, concuzionam afirmând ca apoteoza fiintei pare a fi o proiectie în desertaciune, desi, o firida de speranta se strecoara nedefinit din genunile fiintei: ”De vor risipi toate câte ai scris / pastreaza doar puntea¬ntre viata si vis”, caci, ”În neantul acesta poate n-ai fost iubit, / fii umbra Cuvântului- pân-la sfârsit”...

1 gr. herba - partea de deasupra solului de la plantele medicinale; lat. velarium s. n. - pânza mare care acoperea teatrele la romani. Titlul anticipa detasarea de paradigma interpretativa si evidentierea elementelor vegetale prezente în cadrul volumului, plantele care confera fiintei sacralitate si asigura backgraund-ul, elementele din umbra, cu rol esential în vindecarea prin catharsis.

Prof. dr. Gabriela CIUBOTARU