Virgil Nistru Tiganus, Pâna la sfârsit, Editura
Academica, 2013
O pânza-i întinsa
spre cealalta parte
(unde umbra de umbra
nu se desparte)...
Scrisa într-un limbaj arhaic tâsnit de sub tâmpla unui psalmist
pierdut într-o lume - nelume, poezia lui Virgil Nistru Tiganus merge
inevitabil ... pâna la sfârsit., în ultimul sau volum, publicat
la Editura Academica, în 2013, un corolar închinaciune, dedicat
parintilor domniei sale, Georgeta si Vasile Tiganus. Fiinta poetului se transpune
într-un Proiect de existenta mascata într-o limba a clopotelor
si a dorului de icoane si de lut: ”clopotul vechi strânge colbul
stelar”, ”un clopot cernit dintr-un nou calendar”, în
sinestezii sublime: ”Anemonele - suave cristale, / (silabe impare vibrând
violet)”, dar si în ”daruri de herb, neatinse de moarte...
/ /, caci inevitabil, ”Crucile noastre în Lumina ramân”.
În volumul sau de poezii, autorul propune întoarcerea, regresiunea
care devine echivalenta reiterarii timpului mitic, în care apa - geneza
si elementele vegetale sunt singurele purtatoare de sacru: ”un olar
/ c-un timp rascocit se va-ntoarce... / Cocori în albastru se vor ivi
/ din adâncul niciodata visat / sa cheme un nume ce nu l-ai uitat...
// Numai apele l-ar putea zugravi...” (Daca apele ar putea povesti ...
), iar solomonarul solitar, pierdut pe cararile ancestrale ”talmaceste
toate / enigmele de mult amestecate”.
Prin aceasta mica incursiune în lumea ”dintr-o vale unde stârcul
hoinar / duce pe-aripa un semn de-ntrebare...”, ne-am propus a scoate
la lumina câteva ocurente cu rol de motive evident instituite de-a lungul
volumelor poetului Virgil Nistru Tiganus, elemente de substrat, care tradeaza
de multe ori mult mai multa traire si încercare, ”gânduri
serafime” ale ”Nistrului carunt din colt de icoana”, umbre
ale Cuvântului - pân-la sfârsit, vegetalii ce vindeca prin
simpla lor invocare.
Poezia din debutul volumului ne întâmpina cu foi de artar, simboluri
ale efemeritatii, asociate ”clipei cea repede”, furul semnelor
de întrebare de pe aripa unui stârc hoinar, dar si al iubirii
verbului ”a fi”, în spatiul sacru al ”Bucovinelor”
ce plâng pe ”râul de hotar”: ”Clipa aceea as
vrea s-o asculti”, caci e singura suspendata în Absolut. Gentianele,
albastre si galbene flori, ce conjuga seninul cu lumina solara, devin metaforic
fiintele sacre traitoare în spatiul depozitar al ”colbului stelar”
si al ”chiliilor cu pridvor”.
Un alt element vegetal ocurent este bradul, cu varianta molidul. Ambii sunt
simboluri tanatice, dar si ale tineretii, gratie caracterului peren. Molidul
este considerat de mentalul popular si un simbol al pamântului pe care
se sprijina bolta cereasca. În Precum psaltul, poetul reflecta prabusirea
lumii si desacralizarea ei prin: ”umbra molizilor prabusiti”.
Reminiscentele sacrosanctului sunt ”trei spice de iarba / un mar salbatic”
(pomul cunoasterii, am completa) si malinii, ”semnul infinit al corolelor
/ chemate în ceruri”, la care nu poti ajunge decât prin
supliciu: ”Numai spinii au ramas verzi, / pregatiti pentru orice cununa...”.
Nucul are un loc privilegiat, fiind asociat vocilor copiilor, ”flamurei
rasucite / în vârful nucului fagaduit / si-n care insomniile fosnesc
/ cu neuitate glasuri de copii...”, strânse de lacrimile anemonelor,
simboluri ale fragilitatii, caci potrivit legendei, anemonele s-au ivit din
lacrimile varsate de Afrodita pentru Adonis. Nucul, axis mundi, îngemanare
de lumina si întuneric, iluzie si fascinatie, devine si apanaj al visului,
al setei de absolut: ”si-nmugurind ca nucul de sub scari / îti
pare ca ai inima usoara // jur-împrejur e-un gol mistuitor / Prigoane
laturalnice te dor // si-ai tot umblat prin vise...”. Salcâmii,
speranta si existenta a sufletului dincolo de moarte, Arca a salvarii, deplâng
transcederea, dar o si faciliteaza: ”M-au primit în palatul triumfal
/ (ascultam cum trageau de zavoare). ”Patul din tinere ramuri”
eminescian este substituit aici de somnul ”pe flori de cicoare”,
floare heliotropa, simbol al propensiunii spre desavârsire, spre absolutul
accesat prin moarte. Verbina este o floare - curcubeu prin care poetul sugereaza
plenaritatea cromatica, transformând cuvântul în adjectiv:
”Caste pâraie pornind spre departe / îsi învelesc
mistuirea verbina”. Ea nu poate fi conjugata decât cu merii salbatici
si cu salcâmii. Cedrii, stejarii si umbrele silvane sunt efortul nesfârsit
al pamântului de a deveni cer, lipsa ”povestilor strânse
pe-nchipuite zodii batrâne”. Grâul, metafora hristica, este,
de asemenea, motiv ocurent al liricii lui Virgil Tiganus: ”Împarte
grâul, pune vin pe masa / ostrovul lin e-n sfânta asteptare...”.
Rachita, semn al verdelui abundent, are valente magice pe care le prolifereaza
asupra spatiului: ”Jur-împrejur, din marea de-altadata / a dat
în rod rachita descântata”. Radacina devine un element htonic,
simbol al stabilitatii, al statorniciei: ”Ce zi se aprinde? Ce foc se
va stinge? / Ce cântec de dragoste vei asculta / printre ce radacini
te vor aseza?”.
Fara a avea pretentia exhaustivitatii, concuzionam afirmând ca apoteoza
fiintei pare a fi o proiectie în desertaciune, desi, o firida de speranta
se strecoara nedefinit din genunile fiintei: ”De vor risipi toate câte
ai scris / pastreaza doar puntea¬ntre viata si vis”, caci, ”În
neantul acesta poate n-ai fost iubit, / fii umbra Cuvântului- pân-la
sfârsit”...
1 gr. herba - partea de deasupra solului de la plantele medicinale; lat. velarium
s. n. - pânza mare care acoperea teatrele la romani. Titlul anticipa
detasarea de paradigma interpretativa si evidentierea elementelor vegetale
prezente în cadrul volumului, plantele care confera fiintei sacralitate
si asigura backgraund-ul, elementele din umbra, cu rol esential în vindecarea
prin catharsis.
