TINERI POETI

Miruna Isabella Perca
(Roman)

Vine o vreme…
Vine o vreme când Raiul din noi se închide
Aud primprejur secundele moarte cum ticaie.
În lumina gaseste adapost apasarea grea
În linistea grava s-a rupt din suspine gloria.

Vine o vreme când lacrima îsi acuza plânsul
Simt mâna tristetii pe umarul obosit
s-au sprijinit muntii cu vise de el
si-un nor ma priveste necontenit.

Vine o vreme când viata-si anunta plecarea
Lânga-un peron, un tren de boala ticsit
Arunca-n uitare un apus ce s-a stins
Pleoapa închide în ea usa salvarii.

Ne gasim adormiti în al firii cuprins.

Marina
Pe plaja pustie cuvinte ma cern
Pe apa albastra vad sentimente
Soarele vegheaza etern.

Ma apropii de vis cu pasi tematori
Într-un cântec de valuri ne-am nascut noi,
Pe o plaja plina de scoici si nori.

Briza marii o simt pustie si rece
Iubirea îsi lasa ecoul prin tine
Alearga marina, suspina adânc si trece.

Freamat de cânt, amorezat de dor
Noaptea-mi aduce cu ea rostirea uitata
Azi cuvântul devine tulburator.

Între tine si mine
Te simt în departari când pasesti spre mine
Te vad cum îmi saruti fruntea în somn adulat
Te aud cum îmi soptesti îngândurat.

Tu îmi esti muzica a clipelor umbrite
Tu ma unesti în zari cu marea sarata
Tu devii gradina de flori înmiresmata.

Între mine si tine sta adapostit cerul
Ne leaga cu luna si soare, cu noapte si zi
Pe noi ne-a faurit iubirea din vise albe si gri.

Acelasi
Ratacire în târgul din care nu se poate iesi
Gânduri difuze, tipat tacut îmi urmaresc trecutul
Ma apar cu uitarea, vreau sa îmi sting destramarea.

Drumuri o mie, dorinta din suflet e solitara
Unic glas si atâtea decoruri, cerul îmi arata un singur soare
Acelasi om, cu fata albita, acelasi destin ce ma precipita.

Astfel gasesc iesire, si într-o alta viata cu ele
Vaste regrete ce se agita în mine aducându-mi mirare
Mereu se arata în noi doar praful de stele.

Nemurirea cuvintelor
Vom râde, vom plânge, de bucurie, de doruri nestinse
Eternul cântec va tâsni din izvorul amar al vietii
Iar plânsul straveziu al celor ce astazi mor
În apa uitarii încet, cu un ultim zbor se va stinge…

Palide frunze, nemaisimtind, încet se vor ninge
Peste albele lor nenumarate oseminte
Dor din al mortii vast tarâm
Vor germina în noi prin cuvinte.

Visul diminetii
Gând împartasit în colturi diferite ale mintii
Golul din mine întretaiat de-un val îmi rascoleste vârsta
Întregind poezia diminetii, azi.
Privirea ta – pas ratacitor pe meleaguri tainice, îmi arata calea
Ma pierd cu teama de tine, graiesc din scânteie si
sentimentele-mi sclipesc în azur.
Noaptea, printre stele luminoase am vazut chipul tau
ce-mi pazea ziua.
Luna ma tine întreaga, ma sprijina câteodata, sa nu ma
aplec spre tine.
Simtirea mea – usa închisa de doruri, nu esti cu mine
Rasari din umbrele asternutului inimii mele