CRONICÃ LITERARÃ

Poetul ca îmblânzitor al luminii

Când scriam în 2010 despre poeziile lui Vladimir Udrescu, autorul era pentru mine atemporal si aspatial. Creatiile vorbeau despre trairile, sentimentele, despre aspiratiile si victoriile sale, despre înfrângeri, despre esec. Ulterior, l-am integrat în spatiu si în timp, si omul mi s-a revelat ca si poetul.
Din noul volum aparut la populara colectie Opera Omnia a Editurii Tipo Moldova din Iasi , retin o marturisire a scriitorului - Spovedania unui învins, marturisire care trimite la cea, care i-a împrumutat si titlul, a lui Panait Istrati, prilejuita de prabusirea iluziilor dupa calatoria în U.R. S. S., si din care selectez: "Învinsi sunt toti oamenii care se afla, catre sfârsitul vietii, în dezacord sentimental cu cei mai buni semeni ai lor. Sunt unul dintre acesti învinsi. Si fiindca exista o mie de feluri de a fi în dezacord senti¬mental cu semenii tai, precizez ca este vorba aici de acea penibila despartire, care arunca un om în afara unei clase, dupa o întreaga viata de aspiratii comune cu aceasta clasa si cu sine însusi, si care ramâne totusi credincios nevoii care l-a împins totdeauna de-a lupta pentru dreptate".
Din memoria mea culturala, îmi vine în minte o imag¬ine din romanul lui Paul Gadenne, Cartierele selecte. Umanitatea poate fi privita din mai multe puncte de vedere, iar Paul Gadenne o facea din cel al relatiei dintre victorie si esec. Exista, spune el, învingatori si învinsi. Rareori, însa, învingatorii sunt adevaratii eroi, pot sa adaug eu. Cred ca, de multe ori, prin trasaturi care tin de capacitatea de a trai în dimensiunea spirituala a existentei, aparent învinsii sunt superiori învingatorilor. Acestia din urma traiesc iluzia victoriei, cred ca sunt eterni si se instaleaza în compromis; învinsii traiesc realitatea cruda a esecului ca si concretul iluziei zadarniciei, refuzând compromisul. Un învingator va fi sclavul aparentei, al materiei, al verbului a avea, tinzând sa tezaurizeze bunuri materiale; un învins va primi, ca pe un dar nepretuit, darul etern al linistii si armoniei interioare, aspirând spre esenta, spre lucrurile cu adevarat importante.
Prezentându-se ca un învins, Vladimir Udrescu are orgoliul de a-si asuma viata si destinul, ca om si poet. Viata poate fi a unui învins, destinul este, însa, al unui învingator, al celui capabil sa se ridice deasupra clipei si sa se instaleze în durata ei eterna. Viata i-a jucat destule feste scriitorului, l-a marginalizat, l-a îndepartat de drumul firesc al unui scriitor, ca si-n cazul Magdei Ursache, de exemplu. Urmarit de Securitate înainte de 1989, Vladimir Udrescu a ratat mai multe debuturi din motive extraliterare, pentru a reveni în literatura româna dupa 1990, mai întâi în revistele literare - România literara, de exemplu, unde a fost primit cu entuziasm de Constanta Buzea, si apoi, editorial, cu doua volume publicate la Editura BrumaR din Timisoara: scot cavaleria (2009) si dolor (2010).
Noul volum, îmblânzitorul de lumini, reuneste cele mai frumoase poezii din cele doua volume anterioare, poezii reprezentative pentru profilul liric al poetului Vladimir Udrescu. Titlurile anterioare erau destul de stravezii în a-i sugera atitudinea belicoasa, mai întâi - ca un razboinic, poetul îsi scotea armele de hârtie si cuvinte, cavaleria, contemplativa, apoi - dolor, pentru a releva adevarata stare, pe care, asumând-o, o si putea explicita. Fronda era înlocuita de întelepciunea "învinsului".
Între metaforele alese sa-l introduca si sa-l prezinte lumii, Vladimir Udrescu alege acum una mixta - îmblânzitorul de lumini, ce le reuneste semantic pe primele doua. Durerea nu s-a potolit, dar poetul a capatat perspectiva necesara detasarii pentru a-si obiectiva subiectivitatea. Ca un întelept, poetul "îmblânzeste" luminile, lumina fiind, deopotriva, metafora vietii si a mortii, modul lui Dumnezeu de a coborî între oameni, un tran¬scendent care coboara.
Alegând ca prefata poezia unul a zis, poetul îsi asaza creatia în descendenta christica. Asemenea lui Iisus, poetul este un Învatator care reveleaza adevaruri. Imaginea focului, pandant al luminii, sugereaza, prin ambiguitate, flacara inspiratiei si flacara revelatiei, dar si combustia interioara, zamislitoare de frumuseti: "stateam toti în jurul focului/ steaua luntrasului se-agatase-ntr-un nor/ si unul a zis/ adevar spun/ acela n-o sa mai vina". Motivul asteptarii nu genereaza angoase existentialiste ca-n piesa lui S. Beckett, ci creeaza premisele încrederii în puterea creatiei de a se ridica deasupra clipei celei repezi: "...o sa vina el/ deja i se simte dogoarea puterii".
Creatia este "cartea vie" în care literele, "asemeni unei jivine", sfâsie, înghit, dar eternizeaza: "literele sunt asemeni unei jivine/ i-au sfâsiat talpile i-au înghitit numele/ si fara talpi si nume cum sa mai vina". Motivele cu rezonanta biblica - focul, cartea, Învatatorul, luntrasul, chiparosul, asociate cu cele din teratologia medievala - leviathanul, semnele apocalipsei, sugerate prin "semnul Armaghedonului", creeaza un imaginar poetic pregnant în care se recunoaste "fresca divina a Marelui Tot".
Vladimir Udrescu se defineste ca un poet reflexiv, sincer înfiorat de semnele degradarii lumii, de invaziile ideologice, mai insidioase decât razboaiele antice sau medievale, agresive si agresante. "Gladiator de dogme", poetul îsi asuma conditia, "învesmântat în dolor" (durere si dor, etimologic) ca poetul romantic înfasurat în singuratate si, simtind "picurii fiintei albastre", se preocupa de definirea propriei identitati: "pe sub vesminte avea/ în loc de piele/ o pulbere de cuvinte/ reci ca gheata".
Modul în care strabate drumurile destinului cre¬ator îl defineste si-l asaza la limita dintre real si mitic, pe un "orbitor drum roman" desi, uneori, "destinul poetic îsi misca alene/ piciorusele lui alogene", pentru ca, la "ceasul contemplatiei", sa aiba revelatia "ceremoniilor celeste".
Poezia sa nu se revendica din prozaismul strazii, din neorealismul realitatii excerptate în ce are ignobil, desantat si acuzator, nu tinde spre mizerabilismul postmodernist. E o poezie de idei, o poezie a meditatiei în care creatorul se releva preocupat de marile probleme ale omului - definirea identitatii, conditia creatorului, timpul, viata, moartea, dragostea în toata complexitatea de sensuri. Vladimir Udrescu iese din întunericul postmodernist ca Dante din padurea Evului Mediu.
În pe scut, aceste sugestii sunt stravezii: "iesea din padurea cu manuscrise/ în limbe de foc/ ca din robie la faraon/ si pe nesimtite/ îngerul pasarar face o tumba/ îsi reteaza aripile si se arunca/ într-un dogmatic eon". Exista o nevoie acuta de spiritualitate, aer necesar pentru ca omul sa respire si sa se regaseasca în teribila lui vulnerabilitate: "duhul lui sparge vitralii/ si intra în catedrala/ sfintii cu piroane-n picioare/ din fresce/ cu privirea îl spala". "Sfintii cu piroane-n picioare" este imaginea profanului care nu doar camufleaza îndaratnic, ci distruge sacrul. "Sfintii cu piroane-n picioare" este reflexul ideii referitoare la fragilitatea noastra ca oameni, fragilitate sugerata prin intertextualitatea sintagmei "fetita cu chibrituri", integrata într-un alt context, la fragilitatea lumii noastre care, în absenta sacralitatii, pierde sansa eternitatii - "ce trecere ce secere"...
Imaginile degradarii sunt coplesitoare: " pe strazi pustii vântul scutura/ obloanele ruginite/ ale unei vechi porunci// din inscriptiil gotice/ de pe peretii fosforescenti ai antimateriei/ se iveste/ din când în când/ câte un animal apocaliptic/ cu picioare de nichel// sta si priveste în lungul esentei divine// de parca ar astepta sa cada/ din clipa în clipa/ orologiul din turnul burgului/ în care s-a adapostit cândva/ Sfânta Treime". Absenta sacralitatii coboara în derizoriu si lipseste de sens: "de nicaieri", "niciun clopot nu bate". Imaginile contureaza un spatiu dezolant: pe "câmpul de sticla ", în "pedestrimea iluziilor" poetul plânge, în timp ce "pasari amare", premonitorii, "îi trec peste crestet", iar "fiul risipitor al zilei de ieri" "se iveste" si "orbeste".

Frecventa este imaginea antimateriei, a unui cineva, exterminator, care "în vârful degetelor are alice/ de catran", cineva care "cu privirea de otel" a neantului, "harsti", taie "de-a lungul" materia. E imaginea terifianta a apocatastazei: "o face apoi fâsii fâsii/ precum stii/ si fiecare bobita de oarba materie/ o sparge cu dintii/ într-o celesta puzderie/ de cioburi/ de care si fotonii se sperie", asemanatoare, ca putere a fortei concrete a metaforei, cu viziunea eminesciana din Scrisoarea I.
Desi pare ca în acest univers "nu-i nimeni" care sa repuna ordinea, iar poetul este "ca un hughenot", un supravietuitor al unui holocaust, care bate în porti ce nu se deschid, mesajul acestei poezii nu este, cred, unul defetist sau coplesitor pesimist. Dimpotriva, poetul, al carui glas "agonizeaza asemeni/ unei didahii nescrise", scrie asa dintr-un preaplin de iubire, de mila si compasiune pentru umanitate. Contemplându-si amurgul, poetul se închipuie în postura "batrânului psalmist", ale carui gesturi "încep sa topeasca/ transparenta iluziei". Sensul interogatiei retorice din final are tragismul marilor revelatii: "parasit de învataturi întrebi/ au de ce nice o stea/ nu umbla-n calea mea". Acest profîl al poetului sacerdot redefineste lumea, o valorizeaza si întretine speranta: "si câta mireasma de fragi salbatici/ sub raza care-ti strabate/ întâmplarile de iarna". Sensul lumii nu este disparitia, ci reconstructia prin Cuvânt.
În dolor, cronotopii stabilesc un timp, "cel dintâi", originar, si un spatiu al sacralitatii, acolo, "în chinovie", "sub floarea de cires", printre "solzi de heruvimi", unde poetul, "ostenit de exod", alungat din cetate si din viata îsi contempla "mica apocalipsa". Semnele sacrului îi trimit semne de speranta. "Fapturi din înalturi" coboara, iar "frigul ascetic" da putere pentru a întelege si pentru a accepta aceasta lume. Îndoiala carteziana însoteste mereu, singura certitudine este moartea: "lânga un hrisov de argint/ astepti ceasul greu".
Lumea poetului Vladimir Udrescu este o lume la granita dintre profan si sacru, dintre "rau si bun". Poetul resimte cu toata fiinta mireasma fragranta a divinului si o transporta în lumea profanului, o metaforizeaza. În atitudinea de j elanie, el pare asemenea psalmistului care se tânguie pentru a constientiza asupra frumusetii lumii create de un Demiurg generos. Poezia se naste din efortul dureros al unei anamneze traversate de grele tristeti metafizice. Din durerea poetului, lumea capata contur si coerenta. Este spatiul liric care-l asuma si care-l defineste.

1. Vladimir Udrescu, îmblânzitorul de lumini, Colectia Opera Om¬nia. Poezie contemporana, Editura Tipo Moldova, Iasi, 2013.

ANA DOBRE