INTERPRETÃRI CRITICE

„Entelechia”
de Sandel Stamate

Schimbarea la fata
“Am rasarit poet
La vremea când
Ciresii se nasc
Din memoria vinovata
A florilor de cires
Atunci mi-am visat sinele
Darul cel dintâi”
(Autoportret)

În alternanta experientelor parcurse cu volumele “Antologia zapezilor” – 2005, “Cuvinte si îngeri” – 2007, “Fuga în rosu” – 2009, poetul Sandel Stamate îsi defineste blazonul liric si în “Entelechia. Izvorul din adâncul de sus” – 2012, Fundatia Culturala Antares. Aceasta a patra carte de versuri marturiseste acelasi EU în aventura cunoasterii de sine: „Eu am fost de la început sacerdot al Cuvântului ... /Eu sunt din vechime, eu sunt vechimea/Eu sunt destinul si întâmplarea sunt/În doua litere totul”. Ne amintim de Stefan Augustin Doinas cu „Ce mi s-a întâmplat cu doua cuvinte” si ce îngaduie gonflarea pronominala în sintaxa poetica.
Mizând onest pe bunna credinta a cititorului, Sandel Stamate si-a câstigat atributele aprecierilor critice: „Înzestrat cu har si cu adânca simtire, îsi îmbraca în mantia regala a poeziei melancolii, tristeti, dezamagiri si iluzii pierdute, discret, elegant si subtil”. Simturile lui rafinate, mintea lucida si inima larga aduse argument de Petrus Andrei pretuirii pot fi sau deveni, în receptarea exaltata, insidioasa forma de contestare.
Cele doua cicluri „Peisaje de dincolo de mine” si „Putin înafara, mult, prea mult înauntru” aduna gânduri despre menirea poetului si a poeziei, despre actul creator si posibilitatile lui de a schimba mersul lumii. Noile euforii anunta o schimbare la fata a unei lirici de ecouri clasice (blagiene si argheziene).
„În ascunzisul crângului nostru uitat
Dintre fragede tufe de liliac
Privighetori sperioase încearca
Triluri în forma noua.
Cu usurinta palmei de taran
Inima mea sadeste la loc potrivit sentimente”

Dupa aceasta „apoteoza” mai mult bucolica decât novatoare, poezia lui Sandel Stamate aduce în aria tematica a generatiei sale propria viziune în ritmuri originale, de urmarit cu interes. „Fara a se grabi, a dat Poeziei ceea ce este al Ei” (A.G. Secara), conturând un autoportret încarcat de interogatii si asteptare: „Nu stiu daca merita sa mai cânt”, „Când tot e numai cadere/ Dinspre ceva si nimicul vesnic”, „Eu pe mine ma scriu”, „De toate ma-ndoiesc/Numai de viata nu”.
„Poem despre un-doirea poetului” este „frageda poarta/între launtru(l) si afara ta fiind/pentru ca tu sa fii ceea-ce esti!.
În aceste „peisaje” extrovertite, marturia de credinta îmi pare, între eltele din asemenea gen, cea mai încarcata de orizonturi de autorevelatie:

„Vine la mine cineva
Un-fel-de-nimeni-si-de-nimic
Si ma întreaba:
Cine esti tu, poete, cine te crezi
Si atunci îi raspund:
Are vreo importanta
Nimicule-si-Nimeni
Eu sunt „si”
Ca tu sa fii odata”Eu”.
Pendulând „între ieri si mâine” într-un glisando specific unei generatii care putea fi, prin biografie si opera, a unor saptezecisti, optzecisti, modernisti, postmodernisti etc. (Sterian Vicol), lirica lui Sandel Stamate se defineste în interogatii repetate, rotunjind etapa de maturitate creatoare de autorevelatie: „De la cine am învatat mai întâi/Nu stiu/ Dar stiu ca la capatul învataturii/ E moartea cea primitoare/ Iar cuvântul fidelul ei însotitor” Mircea Iorgulescu observa, cu referire la Mihai Ursachi: „Luându¬si un model sau altul, poetul nu imita un stil ori o modalitate lirica, dar se identifica în oglinda lor”. Remarca poate releva în în „cazul” Sandel Stamate astfel de situatii comparati în urmatorul exemplu: „Priveste corabia sufletului tau cum pe apa/ de sus si de jos migreaza/ sub candela lunii si tânguie har/ ca sa poti hotarâ în enigmele harului” (M. Ursachi) si „izvorul din adâncul de sus” (Sandel Stamate).
Elementele profunditatii în „Entelechia” pot parea livresti (si la M. Ursachi se regasesc ecouri din Novalis, Edgar Poe, Eminescu, Emil Botta, Leonid Dimov, Mircea Ivanescu, Dan Laurentiu) într-o autentica traire a identificarii cu transcendenta: „Cuvântul tau, Doamne, a trecut prin inima mea”, „Inima mea, Doamne, esti tu”. Cu toate acestea, personalitatea poetului ramâne în afara oricarui dubiu. Ca la Vasile Voiculescu (cel din „Poeme cu îngeri”), noul emul în aspiratia spre divinitate preia din traditionalismul ortodoxist, nuantat mistic, expresia psalmica, tematic religioasa, dar nu mistica. Chiar si în poezia erotica vom putea vedea „cum Cineva stele aprinde/ cum Cineva stele stinge/ si cu stele plânge”. Fiul este si el sfatuit sa primeasca „lumina/ din ceruri cazuta/ ce în dar ti-e data”.
Citind în semnele vechi când „la început a fost UNU/ si UNU a devenit Cuvânt”, Sandel Stamate stie ca „Domnul ia omul de mâna/ si omul devine lumina”, pâna când „îngerul îmi spune cu gravitate/ lacrimând, lacrimând/ orice nastere e o moarte/ si orice moarte un rasarit ”.
Retrasa în sinele în devenire în întoarcerea spre EDEN, poezia lui Sandel Stamate a sorbit din izvorul din adâncul de sus. Restul e poveste spre nimicul vesnic tânjind „dupa dulceata starii dintâi, desavârsita”.