PAGINI DUNARENE

Inelul cu piatra rubin*
- fragment -

Dintre multele povestiri despre temerarii crestini traitori în epoci stravechi, parca niciuna nu a fost atât de miraculoasa ca cea a hangiului Theodotus din Ancyra, scrisa în amanunt de companionul sau Nilus, si care a început aici, pe pamânt, în fumul plitei încinse din hanul lui de la marginea drumului si s-a sfârsit sub stele, în parfum de oleandri, pe umerii unui asin preaîntelept...
Cine era Theodotus? Dar cine nu era Theodotus! Hangiu, cârciumar, negustor, cap de familie, om de lume în vazul lumii; ascet, postitor, milostiv sijertfelnic în ascuns, asa cum îi sta bine oricarui crestin cu inima. Cei care i-au cunoscut numai fata vazuta îl stiau de grec si negustor cinstit. Era într-adevar grec si negustor, din neam în neam. Se nascuse în Galatia, însa parintii si bunicii lui uitasera de când neamul lor s-a pripasit pe aceste pamânturi îndepartate de Elada-mama. Pastra însa în amintire o veche traditie de familie care spunea ca primul ar fi ajuns aici odata cu armatele lui Alexandru Macedon, cu 600 de ani în urma... E ceva vreme de atunci, nu?
Theododus tinea împreuna cu nevasta lui un han pe drumul imperial ce vine dinspre Cappadocia prin Ancyra (azi, Ankara, Turcia) si se prelungeste spre vest, pâna la Nicomedia (azi Izmit), resedinta din Rasarit a lui Diocletianus din acea vreme. Se începuse uriasa munca de reparare si reconstruire a retelelor de drumuri, cu prioritate a celor care legau capitala Bithyniei de centrele provinciilor rasaritene, deci si de capitala Galatiei Prima, care pe atunci era Ancyra, trecând prin Germe si Dorylaeum (acum Eskisehir), asa încât hanul lui Theodotus era un popas binevenit si destul de des frecventat. Pâna în ziua executiei lui, nimeni nu ar fi pus la îndoiala cinstea si corectitudinea acestui om, de aceea mare a fost mirarea si consternarea unora, ca si durerea altora, la pierderea lui. Dar sa vedem cu ce fapte a înfruntat Theodotus legea vremii sale, de a ajuns sa patimeasca pâna la sfintenie acum 1710 ani si sfânt a ramas si în zilele noastre.
Theodoctus avea o meserie care nu batea la ochi. Cunostea multa lume, era cunoscut si cautat de tot felul de oameni, indiferent de avere sau convingeri, si în felul acesta îsi putea ajuta semenii mai usor. Fara sa dea de banuit în vremuri de restriste, el ducea preotilor crestini pâine si vin pentru euharistie, iar casa lui era un adapost sigur, mai ales pentru coreligionarii care primeau acolo hrana pentru minte si pentru trup. O adevarata „arca” într-un nou diluviu, s-ar zice, provocat de persecutia abatuta iarasi asupra lor.
În zilele de glorie, Ancyra a fost un centru comercial important, cu o mare piata de desfacere a marfurilor din apus si rasarit. Augustus, care a cucerit-o, a decis sa faca din ea o mare metropola. A fost capitala a provinciei romane Galatia, iar sub Diocletian, a provinciei Galatia Prima, si a continuat sa fie un important centru comercial, devenind o mare metropola, cu mult mai mare decât cetatile romane din Galia sau Britannia. Era renumita mai ales pentru Templul lui Augustus îi al Romei, care adapostea un important document: Testamentul lui Augustus, (Res Gestae Divi Augusti), inscriptionat în marmura pe pereti (ruinele din Ancyra contin înca si astazi valoroase basoreliefuri, inscriptii si alte fragmente arhitecturale importante). Nici apropierea de Armenia, de regatul Mesopotamiei si de marele Imperiu Persan nu era de neglijat.
Fostul guvernator, favorabil crestinilor, fusese un înalt demnitar cu care Theodotus întretinuse bune relatii. Deseori îl invita la resedinta lui din somptuosul palat administrativ, pentru a-i cere un sfat sau un serviciu pe care el era bucuros sa le ofere. Niciodata nu a dorit sa iasa în prim plan, cu toate ca multe din hotarârile obstei, pe care guvernatorul le lua împreuna cu pretoriul erau si rodul ideilor lui, chiar daca el nu participa efectiv la aceste discutii.
Pe atunci, pretoriul era alcatuit din cei mai de vaza cetateni ai cetatii, indiferent de optiunea lor religioasa (stramosul consiliului municipal de astazi). De altfel, timp de 45 de ani de la persecutia lui Valerianus si pâna la tulburarile care au dus la edictele anticrestine emise acum în serie de Diocletianus, nu s-a mai pus nicidecum problema diferentelor religioase dintre concetateni, relatiile lor depinzând în special de interse de grup, sociale, politice, culturale, dar mai ales financiare. Si aceasta problema nu s-ar mai fi ridicat poate deloc, daca nevoile visteriei imperiale, vesnic flamânde, nu ar fi împins în derizoriu buna convietuire între oameni. Acesta este adevarul: cum s-a început sa se umble la pungi, cum si-au adus subit aminte în ce temple intra fiecare!
În Ancyra, înainte de edict, crestinii nu se întâlneau în ascuns, aveau o impunatoare biserica ce se înalta într- un cartier central al cetatii. La venirea noului guvernator, consularul Theoctenes, biserica a fost încuiata - nu si darâmata, asa cum prevedea textul celui de al doilea edict din aprilie 1056 (303 d. Hr), si asta pentru ca el pur si simplu nu a considerat necesar sa o darâme. Un edificiu construit poate oricând sa i se schimbe destinatia, daca ar fi cazul. Deocamdata, evident, nu era.
Numai cine nu cunoaste flexibilitatea cu care Diocletianus a condus Imperiul timp de 20 de ani, nu stie ca descentralizarea, pe care tot el a impus-o, nu s-ar fi putut realiza daca nu dadea mâna libera guvernatorilor de provincii sa aplice legile în functie de specificul condisiilor locale. Acestea erau adevaratele relatii dintre împaratii primei tetrarhii si provinciile tutelare, altfel, fara aceasta relativa libertate, nu s-ar fi putut mentine un colos ca Imperiul Roman, alcatuit dintr-un mozic de populatii cu traditii diverse.
Consularul Theoctenes, acum praeses (guvernator) al provinciei Galatia Prima, sosi la Ancyra la începutul primaverii, la scurta vreme dupa ce Diocletianus semnase primul edict de interzicere a cultului crestin. Cunoscut ca drept într-ale legii si necrutator cu cine o încalca, el a primit însemnele functiei la resedinta imperiala din Nicomedia, chiar din mâinile primului om în stat, Augustul Diocletianus.
Se vede ca fanaticii traditionalisti din tagma lui Theoctenes vor fi facut multe plecaciuni zeului Terminus în a 7-a zi a calendelor lui Martie (23 februarie), zi care-i era consacrata, caci atunci se punea capat libertatilor neîngaduite de traditia strabuna si de bunele moravuri, pastrate prin cultul împaratilor si al zeitatilor oficiale ale Imperiului Roman. În sfârsit, se punea hotar între rigoare si dezmat, între unitate si dezbinare, între lege si faradelege. Cel putin, asa îsi propusesera Tetrarhii, iar Theoctenes, mâna lor dreapta în aceasta provincie, avea de gând sa faca ordine fara sovaire.
Altii, mai putin rigoristi, considerau ca decizia a fost pripita, iar zeul Terminus a fost ales doar ca pretext. Daca tot s-a apelat la cel caruia atât de frumos i se arunca în foc vin si faguri de miere, i se jertfesc miei si purcele de lapte, ofrande din care vecinii se ospateaza laolalta, de ce nu s-au asezat cu totii la masa tratativelor, în buna întelegere, pentru ca zeul sa fie de toti laudat, nu hulit?...
Se vede însa ca radacinile disputei sunt de data aceasta mai adânci, fiindca, iata, nimeni nu mai e dispus sa bata palma cu crestinii, care din preacinstiti slujitori ai imperiului pâna mai ieri, au devenit peste noapte proscrisi, de se ferea toata lumea de ei ca de leprosi! Mai deunazi, toti voiau sa le semene pe baza bunului lor renume, doar- doar or prinde vreo slujba mai acatarii în stat. Ce s-a întâmplat dintr-o data? Cum de-i arata astazi cu degetul si-i batjocoresc? Cum îi urmaresc si-i prigonesc ca pe niste vite? Asa se învârteste roata norocului... Vulgul îsi cere spectacolul, iar marimile nu întârzie sa potoleasca setea de sânge unei multimi preacurioase, care nu a avut curajul sa iasa pe adevaratele câmpuri de lupta.
Nu numai Galatia trece prin astfel de încercari, toate provinciile din Rasarit, ca si cele din Africa de Nord, ca si Roma însasi, au cunoscut în mai multe rânduri ororile prigoanelor de sub Decius si Valerianus. Si iata ca vânatoarea începe din nou. Uneori e de ajuns o mica flama pentru ca iasca sa se aprinda din nou si familii întregi sa fie târâte din casele lor în piete publice si în fata altarelor de jertfa.
Noul guvernator este însa încrezator, el nu va duce lipsa de sprij in popular. În fond, nu face decât sa aplice rigorile ordonantei. A si spus: „Cine nu întelege sa se supuna legii, va fi supus torturii, condamnat la moarte si la batjocura, în viata si dupa moarte. I se va refuza mormântul, iar daca oarecine va îndrazni sa atinga cadavrele expuse, va primi o pedeapsa identica!”
Refuzul îngroparii are în Asia o traditie foarte veche. Plutarh, în „Virtutea femeilor”, povesteste cum galatul Poredorax, trimis la moarte de Mithridates Eupator, a fost lasat fara mormânt; o femeie care îl iubea a venit sa-i ridice trupul si a fost arestata de garzi. Iata ca scenariul se repeta dupa trei secole si mai bine, în cu totul alte împrejurari. Acum, Diocletianus si ai lui au decis ca nu mai au dusmani în afara granitelor si s-au grabit sa atace în interior presupusii dusmani ai statului. E adevarat ca frica pazeste bostanaria si multi se temeau sa ridice trupurile celor executati. Cu toate acestea, nu se stie cum si de catre cine, aceste trupuri pâna la urma tot erau furate si îngropate dupa datina, în locuri numai de crestini stiute si de Dumnezeu...

Violeta Ionescu
* Din volumul în pregatire „ 7 Tineri din Efes ”