INVITATUL Revistei PORTO-FRANCO

Tragedia neantica
de Paul Aretzu

 

*
schimonosindu-ne. fara a putea rupe un cuvânt. cu limbile înclestate, lalaindu-ne în gând. smucindu-ne sa scoatem cuvânt. cu ochi bulbucati. rotindu-ne mâinile, jucând pe loc, dârdâind. cascând gurile, ca-n ape. zgâriind aerul de jur împrejur. ceata de muti. locuitorii orasului Caracal.
*
ce (nu) pot face: sa învat cuvintele sa vorbeasca. între mine si mine muntele Tabor. între voce si limba stâlp de nor. am fost nascut în tara orasului Caracal, tara cu pamânt si strazi, cu ape si cu vite, cu texte scrise în piatra de mortii din cimitir. cu cer, cu flori nemaimirosite. cu palate în care locuiesc tapi din aur si lazurit si capre din teracota smaltuita. tara în care curge lapte, miere si pâine, ca într-un manuscris aflat în muzeul orasului. aici timpul este încurcat fiindca este trecut prin sita talmacitorilor de vise. de dimineata pâna seara, în gropi, lucram caramizi, mirati ca înauntrul nostru ard spini nemistuiti de foc. pe când pe gura, pe urechi, prin ochi ne ies flacari. iar în urma ramân oasele curate, ca trestiile culcate. în fiecare dimineata, cu chei în pupile, urmarim din prispa cirezile de vaci si haitele de câini.
*
în prispa liceului, dascalul de cântari ne încarca urechile cu diapazoane de cirese. în timp ce Marian Draghici de la Osica, Ion Georgescu de la Tufeni si cu mine citim cu fetele intrate în Biblie ca într-o apa. iar fratii nostri, cu gâturile alungite pâna în slavi, cânta din alaute, harpe si timbale. în timp ce noi ne spalam chipurile în Biblie, în Vechiul si în Noul Testament. iar cei mici striga cu glas de bucurie. si sunetele cele de tunet merg pe drum cu cele subtiri. iar noi dam foile Bibliei ca pe valuri, ca pe zile. în timp ce fratii nostri suna din trâmbite cu glas mare. în timp ce mâinile noastre se spala în carte ca în nisip, iar inimile în duh. asa, printre usierii liceului, cântând psalomi, asteptam sa dea lumina frunzelor în pomi.
*
ne-am dus la dezgroparea timpului. s-au aruncat sorti si am iesit. la ziua cu toata mângâierea de seara. iar fratele rânduit zice amin, cu luare aminte, vorbind în chip nevazut. amintindu-ne de moarte. se cânta cu glas mare si rar. având mâinile strânse la piept, cuprinzând cu podul palmelor inima care de noapte a pornit catre Tine, Dumnezeule. fiind drumul anevoios.
*
Corneliu Miulescu este un stâlpnic fara stâlp. el sta în aer, între pamântul stricat al Caracalului si cer. el sta pe un stâlp de telegraf imaginar. uneori chiar într-un picior. de acolo el cearta tot timpul politicienii, politistii, curvele, marinarii beti, morti, vii sau viitori, lupii care au mâncat mielul, coropisnitele care rod radacinile ardeilor, vulturii care sfâsie boboci. rastindu-se la toti dracii. adesea îl podidesc lacrimile. Corneliu s-a urcat pe stâlp demult, în locul ramas vacant dupa ce murise micutul doctor Leoveanu. care si el se urcase dupa ce se înaltase la cer Petru Musceleanu, luat de un nor. asta, dupa ce apucase sa repare stâlpul naruit spre miazanoapte. el s-a urcat pe stâlp la saisprezece ani, fiind fecior. în Caracal, mai sunt si alti stâlpnici, dar ei sunt nestiuti, fiindca sunt urcati pe stâlpi interiori. nedormit, înfrigurat, lui Corneliu i-au crescut pene si puf pe brate, pe crestet si pe spinare, pe gâtita, pe pulpe. când bate vântul se înfoaie, îsi încearca aripile, jucând pe loc. pe stâlpul lui se opreste pasaret. fluturi, libelule, ploi. iar el pare stramosul stramosilor.

*
bunica umbla pe drumul de praf. ea scrie cu talpile exodul din satul Ghizdavesti la Caracal. bunica umbla pe drumul nins, însiruind urme care se topesc odata cu zorii. sta în rând cu tematorii de Dumnezeu. fata ei batrâna peste fetele noastre de copii. sa vedem cine suntem, de unde venim. mamare se straduieste sa aduca ideea de fiinta în prezent. îmi ia osciorul fruntii, coastele, ciolanele si mi le scoate din groapa. plamadindu-ma din cenusa si din apa. la umbra celor patru fluvii invizibile care curg pe lânga Caracal, doua aeriene si doua subterane. mamare ne tese hainute, are grija de pasari, de animale. toata ziua gateste în athanor. dar timpul i-a venit de hac.
*
cel mai mare orator este primarul pe care caracalenii îl urmaresc fara sa clipeasca fiindca sunt pictati pe zidurile salii de conferinte pe doua trei rânduri. eu fac parte dintre spectatori. eu am masurat cu palma, în lung si în lat, pamântul Caracalului. are cinci sute douazeci si doua de mii de palme pe nouazeci si noua de mii trei sute zece. în unele momente ale istoriei, caracalenii se fac mici cât furnicile. în dimineata mortii, când îsi face aparitia umbra furnicarului, zidul cu spectatori se face sul în jurul primarului nemuritor. care devine astfel o mumie careia, cu multa atentie, fara a clinti, îi ascultam tacerea.
*
stam pe burta în paius. si sub noi, pâna în mijlocul pamântului, se întinde Caracalul din adânc. oamenii sunt ca frunzele copacilor. în aceasta pozitie, facem dragoste cu tarâna, lasând viata sa se scurga în brazde. printre oase, excremente, ziduri naruite, vetre sparte, plutesc pestii marii moarte. aici sunt palatele din chirpici. înaltându se cu turlele în jos. printre orologii aflate în pozitii de fetusi care nu se nasc niciodata, doar se maturizeaza, îmbatrânesc si mor, chirciti, pierzându-se în ceata sufletului. sap, sap, sap si dau de orasul Caracal cel cazut, în care primarul si capetenia politiei tocmai stau la o masa bogata cu viermi, printre araci. de-acolo, din caita pamântului, chipurile boabelor de grâu pornesc spre lumina. pe cocoasa sufletului meu se opreste din zbor, o secunda, calul popii. sufletul, cu fierul rosu al duhului în el, s-a clatinat ca o feriga, cu bucurie.
*
umbla prin Caracal cautând un om pe care sa-l latre. era câinele blând al strabunicului. înalt cât un magar, cu talpi si degete de om la picioare. lânga el, bunica parea un copilas de-o schioapa, avea grija sa nu o trânteasca. bunica punea pe foc crengute, paie, frunze uscate. sufla în ele pâna dadeau muguri de vâlvatai. iar câinele clantanea din dinti de usturimea fumului. iar de sub test bunica nu pâine scotea ci trupul Domnului Iisus, din cuptor înrourat, napurosnie. îi scutura talpile de cenusa. îi trecea trupul fierbinte dintr-o palma în alta. noi, lihnitii din toata lumea. din putin traim, o frântura de pâine, o lingurita de vin.
*
sa ma întorc în fata mea. sa ma cufund în propriul chip si sa vorbesc în gura mea, întorcându-mi limba în limba mea. cu palmele sa-mi acopar tot trupul si sa-l cuprind ca pe lumina dusa acasa spre ziua. cu genunchii strânsi, îmbratisându-ma cu bratele. respirând din mine însumi si scaldându-ma în sângele meu. ghemuit în propriu-mi pântece. acoperindu-ma în sufletul meu ca într-o piatra.
adunându-ma, asteptând si întorcându-ma în iubirea întreita. astfel începe, înca mult mai dinainte, rugaciunea.

Paul Aretzu