Victoria unui enigmatic învins

 

Perpetuu palid, boem, purtând sub brat carti si reviste firave, domnul Simon Ajarescu parea un iremediabil învins, de n- ar fi avut temeritatea tainuita sa înfrunte în numele Poeziei evenimentul maret al Dunarii, loessul timpului levantin, saracia lucie, presiunea Utopiei Rosii a veacului, convins ca numai ritmul pasilor sai poate data vesnicia: „Atâta-i terestru si omeneste pâna la delir/ ( ... ) Câte un antrop asijderea mie se naste/ Si moare/ Datând din când în când eternitatea”.
Altfel, dupa un scurt „voiaj” cultural bucurestean de pe strada Kisselef, apoi la Filologia Universitatii, Simon Aj arescu a fost absorbit de „izolatul literar” al Galatilor, urbe expansiva, cosmopolita, juisoare, dar jemanfisita, când nu-i înveti, ori nu stii sa-i porti, fie jerbele alis-verisurilor (afacerilor) sale („Si oricine ce facea/ Tot alis-veris iesea”, v. Istorie di patima Galatilor, 1769), fie coronitele centenare ale Comisiunii Europene a Dunarii si ale statutului de porto-franco, ori grelele coroane de foc ale Sidexului: „Oh, oh, fratii mei/ daca mai puteti vedea fara stresini/ faceti-va nervul optic prastie numaidecât/ Dumnezeu, Plantigradul cu Platfus de Aur,/ calca neted pe umbra Sfântului Duh”.
Poet al Generatiei ‘70 din secolul trecut, generatie poetica fara o ideologie literara bine precizata, dar cu similitudini firesti între congenerii ei, Simon Ajarescu a publicat putine carti de versuri, semnul sigur al poetilor alesi. În volumul Biopoeme (1969), titlul fericit (contine o imanenta) se insoliteaza altfel decât
Victoria unui enigmatic
învi ns
generationist mitul poetului, Biopoem (tânar hamadriad) merita sa fie citat dintru început, atât pentru echilibrul compozitiei, selectia cuvintelor, cât si pentru puterea iradianta a frumusetii umile: „Sarac: lipit sufletului. Nu am decât/ Un tei înflorit, el îmi parfumeaza umorile/ Ochilor. Atunci când nu va puteti/ Dumiri din ce pricina va miroase respiratia/ Puternic, a o floare pe care doar teii o au,/ Privirile mele v-ating înmiresmate/ Deodorantul copac.(... ) Verde la fiecare frunza si-n florarime/ Aceeasi esenta. Seva lui dalba ( ... ) nu-si schimba niciodata chimicul har/ Vârstele teiului se dilata-mprejur/ Pâna devin un fel de naluci albastrui/ Asemanatoare undelor întinse de bataile/ Inimii. Viziunea pulseaza, izbindu-va,/ Desi trunchiul a ramas locului./ Aici, unde eu nu astept nimic!”
La Simon Ajarescu, venit cu un debut editorial târziu (1969) din Paranteza Tragica a provinciilor izolate literar, se observa din prima carte o sfâsiere în ordonanta compozitiei, se lucreaza în doua „tipare de cultura” (v. la Vladimir Streinu) – aticism si asianism. Sub grila aticista textele intitulate biopoeme lasa vederii (specializate) rafinamentul si echilibrul constructiei, sentimentul nuantelor, gratia si ironia. Etopeilor si Metaîntâmplarilor aceleasi carti si ale urmatoarelor li se potriveste grila asianica – elocinta din ce în ce mai baroca, ritmata, patetica, afectata si paradoxala, adica toata poetica (si poezia) pentru care a optat Simon Aj arescu. Este adevarat ca în epoca circulau intens traduceri din modernismul poetic european (care influentau), fie în formulele aticiste ale lui K. Kavafis, G. Ungaretti, E. Montale, F.G. Lorca, G. Benn, ori cele în „tiparele” asianice ale lui Saint-John Perse, V. Aleixandre, T.S. Eliot s.a. Sosise momentul de gratie, când Simon Ajarescu si-a inventat propria fromula poetica, distincta si originala, esoterica si pretioasa, altfel o povara dificil de aparat si dezvoltat. Multa atentie a acordat poetul utilizarii elementelor de paratextualitate – subtitluri, contratitluri, motouri, note – insolite si originale, care fie potenteaza semnificatiile, fie deviaza sensurile denotative ale textelor spre conotatii încarcate de poezie, „întrucât inima (facultatea de iubire) are propriile ei legi, pe care ratiunea nu le stie.” (B. Pascal): „Ma voi privi pâna/ La sfârsitul de la urma urmei, când vârsta/ Mea, n-o sa mai fie de-o seama cu mine,/ Când salciilor le va creste câte-o creanga de tei,/ Când luceferii, scânteile, licuricii, sclipirile/ Vor fi în solstitiu, când oamenii fi- vor/ Fiecare cu gândul în mintea celuilalt... / Atunci nenumaratele, pâlpâindele clipiri/ Sufletesti, ale fetei mele/, Se vor face un portret ( ... ) Si-am sa pot/ Striga, pe fondul unei flame întinse/ Între termogenele sunete: Sunt Ajarescu!” din Biopoeme (bildungs). În Biopoeme (stimmung), problemele comunicarii poetice sunt evidente, „a doua voce a poetului, care se adreseaza unui auditoriu... este coplesita de povara de care trebuie sa scape...” (v. T.S. Eliot, Cele trei voci ale poeziei), pentru ca poetul ne însoteste pretutindeni, este chiar oglindirea noastra ideala: „Sa va spun! Voi calcati/ Pe talpile mele dalbe, dalbe,/ Pentru ca eu, tocmai sunt/ Oglindirea voastra ideala/ Într-un drum straveziu.” Altadata, poetul este convins ca poate capta si talmaci mesajele
unor „zei neomologati de mitologiile pamântene”, ca în textele S.F.: „Viata mea nu-i altceva, oh: puru-adevar!/ Decât un imens efort de a fi-n orice clipa/ Gata sa talmacesc pamântenilor nauciti/ Primul mesaj în deo-pronuntie! (... ) Adun datele biografice, care sa i se/ Potriveasca macar unui singur zeu viitor”. (Biopoem sau profetia întâi). În „Poem de gen, Sec. XX”, uimit si smerit prin similitudinea cu Iisus, declara ca poetul, cu care se identifica, se naste în „alta parte a integritatii cosmice”, de unde dezarmanta pronuntie: „Eu sunt un venetic sideral!”
Instant-poemele si arhipoemele, variante ale biopoemelor, dau seama de „eruptiiile astrale”, de „inspiratia halucinanta” invocate de poet, ca în acest excelent instant-poem, lapidar si expresiv, Auziune la marginea înaltimii ceresti: „Odata aflat la marginea cerurilor terestre/ un flaut strâns între mâinile mele tinând/ acolo vidul mie prielnic exista într-adevar/ voi sufla prin alcatuirea instrumentala/ ultimul aer pastrat pentru-atunci în plamâni/ ah: doar asa pur si clar sa aud/ melosul meu de destin care numaidecât/ suav ma va asurzi! sufoca!”
Etopeile sunt alte coerente expresive si reprezinta poemele recuperarii etosului prieteniei, cu multe marci ale poeziei Generatiei ‘70. Aproape toti poetii acelei epoci inventau spatii-paradisiace, aici Dragoba (cu variante), interlocutori absenti, dar mereu invocati, în speta, Octenice. Poetul îl îndeamna pe rabdatorul, alteori imprudentul Octenice, la întelepciune zilnica si umila, tema a dialogului pentru cauza omului, ce rezida în respectul celuilalt, „ca dezvaluire a propriei umanitati.” Poetul încearca sa se elibereze de cunoasterea lumii, de fascinatia ei, pentru a se regasi în celalalt, fiindca nu se poate stabili decât în relatii cu celalalt, directie importanta pentru acceptarea unei lumi „corale si multiple”. Pentru impunerea acestor stari de comunicare si de moralitate, poetul aglomereaza textele cu asocieri insolite de cuvinte, enumeratii, ingambamente, in legato, tehnici cuasi-postmoderniste, aici, inventia lexicala este cea mai bogata din întreaga poezie a lui Simon Ajarescu. Etopeile 4, 6 – pentru revelarea mea, fantomatica prapastie dintre noi – sunt din cele mai expresive: „Apleaca-te dincolo/ De tot ce poate fi mai oblic la pamânteni/ Vazduh raspicat – îmi împinge ochii/ Lustruieste clontul pasarilor. Tu porti/ iei oare aminte pricina? bromura de argint/ Pentru revelarea mea instantanee (... ) Te implor. Nu întârzia Octenice! Resfira Revelatorul întreg peste mine/ O pata solara m-acopera, fâsâind: (E4); sau „Stramuta mireasma micsandrei; gauresc fluturilor/ Aripa; zvânta vag boarea, stagneaza raza aici/ Lânga o-mpartire la doi a umanitatii ( ... ) Nu-mi arati Octenice fantomatica prapastie/ Dintre noi! As salta peste ea catapultat/ Fara nici un ragaz când! vindecate/ Algii ale sufletului: algii/ Pricinuite chiar de suflet.” (E6). Pierderea solidaritatii cu celalalt înseamna disperare: „Suflete unanim poticnite deasupra abisului/ Marea-ntrebare, totusi, nu se pune aici/ Iubirea tine de o revelatie extraterestra/ Singuratatea-i pamânteana! Iata: stigmatizeaza/ Aceasta clipa de disperare data-n vileag/ Viata ne umileste pe amândoi/ Adumbrindu-ne obrajii cu chipul nostru de mâine.” (Anti-etopee).
Daca în textele primei carti (Biopoeme, 1969) se acceptau înca esantioane ale „cuvintelor tribului”, fireste, în asocieri neologistice (v. anexele) de felul: „preajma retinei”, „norii prolicsi”, „grauri calidoscopici”, „plopi robusti”, „ulmi dedublati”, „ceturile arhaice”, în fme, „sulfina”, „cracana”, „izma”, „reavana” etc., în volumul „Metaîntâmplari” (Ed. Porto-Franco, 1990) poetul îsi construise o poza extatica, iar piata lingvistica a poeziei sale devenise pretioasa, conceptual-neologistica, exotica, caleidoscopica, hermetica, esoterica. În aceasta arie lingvistica de tip „porto-franco”, cosmopolita, poetul îsi alterna rolurile¬calauza, mediator, initiat în altfel de coerenta culturala, care profanilor le scapa. Noile cuvinte ale acestei limbi porto-franco, mondializante sunt: zooniria, mundanii, fotonica, supernova, euritm, extraneu, penlumina, cronaxie, undifor, omnifiinta, flogiston, habitat gnoseolog etc. etc. Observasem altundeva: „Unul din cele mai temerare demersuri ale generatiilor poetice ’40, ’80, ’90 este acela de a scrie poezie în limba standard, aceea a colectivitatilor instruite, care aproximeaza uzul general, unde, lucru dificil, functionalitatile stiintifice, oficiale, publicistice ale stilurilor limbii literare sunt convertite în expresivitati poetice. Metaîntâmplarile, lirica de transfer spre irealitate, oscileaza între onirism si viziuni S.F. fascinante. Daca Leonid Dimov folosea limbajele utilitare (de patiserie) atunci când exersa visele sale, Simon Ajarescu prefera limbajele specializate, terminologiile stiintelor, ale alchimiei. Lumea este inteligibila, exista, poate, o valoare mântuitoare a stiintei, iar poetul împrumuta masca Omului Teoretic, cel care, pentru a fi sigur ca nu mai piere în Univers, „creeaza fabula unei lumi supuse ratiunii”, cautând în stiinte „narcoticul”, care sa-l scape de neliniste si sa-l ajute sa uite nesiguranta sa în lume. „Adevarul se plaseaza însa de partea subiectivitatii”, (v. Alain Graf, Marile curente ale filosofiei moderne, pp. 69-70, Editura Institutul european, 1997) Dumnezeu Însusi se pare ca tulbura fortele naturale, provocând exceptia, adica miracolul Metaîntâmplarile sunt asemenea miracole – coerentele expresive ale poetului Simon Ajarescu: „Aparitia! Da! vag foarte vag întremata/ Lânga niste galbene aluri de arini/ Dintr-o concentrare parca a atmosferei adânci/ Un colb suav de gaze – ai fi zis/ Divulgau miresme fragede! Îmi dadea/ Târcoale – abia-abia auzindu-le ( ... ) Vai: oare/ ...daca! sunt cu adevarat/ Dublul! succedaneul vreunei fiinte/ Abstracte fiinte sosite din sideratii/ Si care (fiti primitori, tineti usa deschisa)/ Ma poarta strain fara sa stiu/ Si poate transcendental flamând printre ai mei?!” (Succedaneu sideral (metaîntâmplare); sau: „De la multiplicarea/ Fotonul initial si pâna/ La secunda aceasta! contemporana cu Soare/ Lampa încinsa vatra-n vapai fulger incendiu/ Ard luminând? lumineaza arzând?/ Nenumarate au fost lepadarile mele-/ Ele ma leaga numai de oasele-mi trecute eu/ Nu am stramosi?/ Fiinta chtonica?!...” (Geonul)
Cândva se revendica imposibilul – poezia sa fie accesibila „maselor” (umane)... astazi aria cititorilor de poezie s-a restrâns; poetii au doua cai de urmat: fie sa accesibilizeze poezia pâna la vulgaritate, fie sa o mentina în sfera culturii înalte, pentru cititorii elitari. Dar ce folos?! Este atât de greu de ales!
Poet adevarat, dar fara noroc, pozitionat în paranteza tragica a provinciei sale (citeste: cartile lui nu au o mare circulatie, nici nu s-au impus în constiinta literara a epocii), la saptezeci de ani, Simon Ajarescu este un nume important al generatiei sale, iar poezia lui poate sta alaturi, fara complexe, de creatiile lui Leonid Dimov, Daniel Turcea, Virgil Mazilescu, Ion Mircea. Viitorul, din perspectiva caruia i se poate realiza cea mai buna lectura a poeziilor sale, va confirma oricând victoria acestui enigmatic învins.

Apostol Gurau