ANIVERSÃRI

Gellu DORIAN -60

 

Toti se joaca cu trupul meu*
Acum toti se joaca cu trupul meu, îl scot din oglinda
si-l întind prin casa ca pe un pres, sa-l vada mai bine
talpile cu care-l privesc,
pare o jucarie stricata, din spatele argintului
iese ostenit ca dupa o lunga viata dusa cu greu prin
trenuri
printre cersetori,
printre femei batrâne cu amintirea veteranilor de razboi
pe fetele lor ca niste papirusuri pe care stau scrise
biletele gratuite de calatorie pîna unde le lasa puterile si
puterea,
printre emigranti osteniti si suti
cu mîinile visînd deodata în sute de buzunare,
printre elevi si studenti,
navetisti spre nicaieriul de mîine,
lume care habar nu are cine sunt,
si e atît de bine asa,
nu ca acum cînd îl arunca în sus,
iar sus nu e nimeni sa-l prinda,
îl lasa jos, acolo stau o mie de mîini si-l destrama ca pe
niste cordele
dintr-un tol cu care au fost îmbracati toti
care l-au adus pe lume si l-au abandonat
în spatele unei sticle din care este smuls si facut prastie
în mîna unui copil care nu stie nici daca gestul lui este
joaca
sau sentinta,
pentru mine e foarte limpede,
atît de lipede încît îmi culeg ochii de pe jos si ma
privesc
de acolo din spatele meu, de unde, în fata lor, apar
speriat
si facut bucatele, cum s-a întîmplat de atîtea ori cu
fantosele
pe care le aruncam în foc dupa ce din trupul lor
nu mai iesea viata de care sa ne bucuram
sau le îngropam la marginea satului
sa ne aduca ploaie pe timp de seceta,
dar seceta usca gîtlejurile prin cîrciumi
iar Dumnezeu arunca paie pe foc
sa le arate celor care-l uita ca se
poate muri fara sa fi cunoscut
cîtusi de putin gustul bobului de mei
cazut prin tesatura sacului pentru a încolti din pamîntul
pe care-l cari toata viata cu tine,
sterp, si acum gata sa încolteasca din oglinda prin care
te uiti
cu un milion de gînduri din care pîna la urma
nu mai ramîne nimic –
altadata îl lasau în seama mea si facem cu el ceea ce
credeam
ca e mai bine pentru mine,
la început nu stiam ce sa fac si de ce-l port cu atîta
nepasare
printre spini, peste pietre, prin praf, prin ierburi,
pe furis prin camari dupa tot felul de bunataturi de care
habar nu aveam
ca are nevoie, prin cimitire si biserici,
prin scoli, pe strazi, prin biblioteci, prin trupul fetelor,
pîna ce usile cîrciumilor s-au deschis larg
iar lui i s-a facut sete si a baut
pîna ce un deal întreg de pruni s-a uscat,
pîna ce dealuri întinse cu vii au disparut,
pîna ce, facut pres, sta întins pe jos
si priveste prin talpile celor care-l calca
si-l scot la uscat pe garduri, ca un steag sfîsiat dupa
lupta,
dar dintr-odata trupul a devenit foarte pretios,
ma uit la el ca la ceva nepretuit,
nu mai arunc în el tot felul de nimicuri,
la cea mai mica lovitura s-ar sfarîma si mi-ar fi foarte
greu sa-l culeg
firimitura cu firimitura,
orice spaima cît de mica devine apocalipsa,
nu-l las sa se tavaleasca prin asternuturi straine,
nici în hainele lui nu se mai simte prea bine,
sumedenii de vrabii si-au facut cuib în el,
cu sumedenii de mîini le alung,
în urma lor gramajoare de gainat pe care o femeie
le aduna cu farasul si le arunca afara
unde va creste iarba, va fi iarasi cosita,
va fosni în capite,
tu vei hoinari linistit la nesfarsit, la nesfîrsit...

Cînd trupul devine pustiu

Cînd trupul devine pustiu, cîmp acoperit de gheturi,
îi vezi cum acopera oglinda,
sa nu iesi din spatele ei, unde de atîtea ori te-ai ascuns,
arunca peste ea o pînza neagra,
prosoape adunate toata viata sa le poti oferi din
nemiscarea ta
celor care vin sa te vada si sa ia ce le-ai lasat,
de dupa oglinda nu se mai vede nimic, e pustiu
si doar de dupa grinda, pe unde sufletul sta chircit,
privesti cine se uita la tine,
cine se uita la ce-ai facut si poate lua,
la paharelul de rachiu din care varsa un strop si pentru
tine,
la colacul si lumînarea aprinsa, în miraza careia
ti se vede chipul ca al lui Iisus în noaptea de Înviere,
dar le e frica sa nu iesi cumva de acolo
si s-o iei iarasi de nebun spre cîrciuma,
ba chiar ti-au legat picioarele cu un colan de la capotul
sotiei,
pe care, pe furis, una din vrajitoare, pe care nimeni n-o
stie,
vine si-l taie, îl strecoara în buzunar, se uita spre grinda,
unde stie ca-ti sta sufletul, gata s-o ia la colindat
peste tot pe unde ai fost,
le e frica, zau asa, sa n-o ia dupa el si sufletul,
cum s-a mai întîmplat, si sa secere moartea în jurul lui
vietile celor ce stau la priveghi cu spaima cu care au
venit pe lume,
dar si cu bucuria ca nu sunt ei în locul tau,
dar tie îti este bine,
chiar în clipa urmatoare te-ai dus la cîrciuma
si l-ai facut pe cel de la masa, cu care tocmai te
certasesi zilele trecute,
sa-si verse paharul, la fel si pe al doilea, si pe al treilea,
pîna ce, nervos, iese afara si cade lat
cu fata aruncata în cer
unde te vede rîzînd,
asa se spune, sa nu iasa cumva din oglinda la miezul
noptii,
sa zgîltîie portile si patul în care a dormit,
o pînza neagra, ca noaptea fara dimineata,
prin care vei hoinari la nesfîrtit, la nesfîrsit
pîna ce vei iesi definitiv din memoria lor
si vei vedea iarasi lumina de care numai tu te vei
bucura.

Beatitudine

Nu este bucurie mai mare decît aceea de a sta
în propria ta lumina, ca în propriul tau trup,
ca în propria ta casa,
ca în femeia ta care stie ca lui Dumnezeu îi place
dragostea
pe care si tie ti-a dat-o,
iar tu ai facut din ea cîrpa cu care s-au sters alte mîini
cînd mîinile tale acopereau alti sîni,
cînd gura ta saruta alta gura,
cînd credeai ca îti apartii fara limita, fara limita,
fara limita,
cînd mîinile tale erau ale lui Pilat,
si Pilat se spala de toate pacatele lui,
iar pe ale tale le batea în cuie,
le arunca în gura lumii,
si gura lumii umplea cîrciumile si bisericile cu ele,
te lepada ostenit în propriul tau trup
ca în propria ta casa,
ca în propria ta lumina care nu mai era bucuria
pe care o traisesi cînd toate erau la locul lor
iar tu le gaseai rostul dupa chipul si asemanarea
linistii tale la care ai vrea sa te întorci
dar drumul nu duce decît înainte...

Celalalt vine din cealalta parte

Celalalt vine din cealalta parte, din spatele unui zid
prin care te privesti cum te apropii de tine
fara sa ajungi,
fara sa te atingi,
fara sa-i auzi vorbele,
fara sa-ti simta disperarea cu care îl privesti,
trupul lui de aer nu respira aer,
trupul tau de carne respira aer si miroase a pamînt,
pamîntul este plin de trupuri,
aerul este plin de suflete,
sufletele nu au miros,
ceara arde în aceasta parte de lume,
lumina ei se stinge odata cu tine,
în timp ce dincolo se aprinde aceeasi lumina
în al carei trup cazi,
nu te vezi,
celalalt te vede, esti atît de tacut încît poate numara
toate
drumurile tale, toate cîrciumile prin care ai stat,
toate femeile care te-au asteptat,
toate cuvintele care au mintit,
lui i se pare ca ai facut atît de putin din cît ai fi putut
face,
încît din acea clipa începe sa te împlineasca
asa cum n-ai putut fi,
nimeni nu are timp pentru tine, doar el
se osteneste la nesfîrsit,
pentru ca din ce aduna în tine,
numele tau risipeste,
dimineata nu se trezesze, este treaz,
ziua nu sta locului, ci zideste ce tu risipesti,
seara nu cade în trup, ci împreuna cu acesta
toata noaptea pazeste fuga în care ai putea intra pîna
în zori,
care fac totul nevazut,
încît Dumnezeu priveste primul om caruia nu-i lipseste
nimic
pîna în momentul cînd numele aceluia devine altul, si
altul,
si tot asa pîna la tine,
cel care priveste spre celalalt cum se apropie
si nu întelegi de ce nu sunteti niciodata doi,
ci mereu unul singur
risipit în sine ca lumina în întuneric...

* Din Cartea Pustia, în lucru.