ATITUDINI

POEZIE – SARACIE?

Sterian Vicol, invitându-ma sa colaborez la revista Porto-Franco, unde, cu ani în urma, am sustinut rubrica de „cronica literara”, îmi sugereaza ca, fiind sfârsit de an literar, sa scriu cam ce cred despre starea literaturii române în acest moment si ce perspective se ivesc în conditiile istoriei actuale, deloc surâzatoare. Cum sunt sceptic din fire, as putea sa creionez un tablou sumbru, însa as fi nedrept, cu atât mai mult, cu cât realitatea ne arata ca potentialitatile creatoare ale neamului nostru sunt departe de a fi epuizate, în pofida a tot ce se întâmpla, în pofida mediocrilor nostri guvernanti, în stare sa puna umarul la naruirea tuturor fortelor noastre vitale, ei preferând a se târî în genunchi în fata „licuricilor” mai mari sau mai mici ale lumii numai pentru a-si asigura mica lor cariera profitabila.
Impresia ca literatura româna este în criza, în decadere, e falsa si faptul se datoreaza, în buna parte, incapacitatii criticii si istoriei literare de a cuprinde, la modul holistic, fenomenul, dat fiind ca slaba circulatie a cartilor si revistelor literare, contracarata, ce-i drept, de internautizarea revuisticii, dar mai putin a cartilor, produce tendinta „atomizarii” si „regionalizarii” culturale, încât scriitorul din Banat nu mai poate fi la curent cu ceea ce se întâmpla la Constanta, Galati sau la Iasi. Tendinta aceasta este primejdioasa si din alt punct de vedere, întrucât genereaza efectul invers al mentinerii unitatii spirituale pentru care au militat scriitorii interbelici dupa înfaptuirea Marii Uniri, de la traditionalistii Gândirii la gruparea tinerilor criterionisti în frunte cu Mircea Vulcanescu si Mircea Eliade. În nr. 3/1934 al revistei „Criterion”, într-un subtantial articol-program, Generatie, Mircea Vulcanescu atragea atentia ca prima misiune a generatiei sale este sa realizeze unitatea în diversitate a culturii românesti, precizând ca ratarea acestei misiuni ar putea periclita unitatea politica atât de greu si de târziu realizata. Dimpotriva, acum exista militanti pentru atomizarea politica a României, câta a mai ramas dupa Al Doilea Razboi Mondial. Un Sabin Gherman, care a facut mult zgomot ca e satul de România, continua sa militeze nestingherit, alaturi de veteranul Laszlo Tökés (cel gratulat de presedintele Traian Basescu cu acordarea celei mai înalte distinctii a României), pentru destramarea tarii, preluând politica prokominternista a Partidului Comunist din România interbelica si având, în acest scop, o rubrica speciala la televiziunea „Transilvania Live”.
În tot acest timp, scriitorul român, fie el genial sau mediocru, a continuat sa scrie, riscând nu numai a muri de foame, dar si cheltuindu-si ultimele rezerve financiare pentru a plati, în beneficiul editurilor si al librarilor, tiparirea cartilor. Exista, asadar, un eroism al scriitorului român, comparativ, sa zicem, cu Islanda, unde echivalentul cliseului românul s-a nascut poet este ad ganga med bok I maganum („toata lumea are o carte în stomac”). Islandezii sunt o natiune de povestitori (unul din zece islandezi este povestitor), dupa cum România este una de poeti. Numai ca în Islanda statul sprijina literatura: „Scriitorii sunt respectati aici. Traiesc bine. Unii dintre ei primesc un salariu”, ne împartaseste Agla Magnusdottir, directorul Centrului Islandez pentru Literatura. În schimb, statul român îi dispretuieste pe poeti. Pentru „pragmaticii” nostri politicieni, cuvântul poezie înseamna visatorie stearpa a unor indivizi care nu merita nici macar mila, darmite consideratie si sprijin material. Încât ecuatia amara a lui Eminescu poezie – saracie continua sa ramâna de cea mai trista actualitate.
De unde sa stie „elitele” semibarbariei autohtone (tot Eminescu ne-a daruit si acest cuvânt!) ca poezia este matrice a Fiintei fara de care ele însele ar cadea din semibarbarie în barbarie? Semibarbaria asigura indivizilor autoadmiratia narcisista, dar îi goleste de Fiinta, îndepartându-i de temeliile arheice ale spiritualitatii nationale si general umane, de unde si indiferenta lor fata de destinul României. Ma întreb daca semidoctii ar putea întelege vreodata o reflectie despre poezie, ca aceasta, datorata remarcabilului poet si gânditor Horia Badescu: „Mirarea poetica este mirare si, în acelasi timp, ad-mirare, poetul se mira si se minuneaza, descopera minunea, sacrul si, totodata, ad-mira lumea înconjuratoare, o aduce ad mirum, în mirarea¬i. Adevarata mirare este o ad-mirare a minunii si a înminunarii celui ce se minuneaza. Ea aseaza eu-l poetic si lumea în orizontul sacrului. Iata de ce o admirare narcisista este un pacat capital care duce la moartea minunii dar si a celui implicat într-o falsa înminunare. Mirarea poetica este ad¬mirarea lumii si nu a mirarii în sine.” (Memoria Fiintei. Poezia si sacrul, Iasi, Editura Junimea, 2008, col. „Ananta. Studii transdisciplinare”, p. 38). Si cum ar putea întelege „pragmaticii” nostri, mai departe, aceasta reflectie din Amintiri din închisoare a albanezului Visar Zhiti: „Fiindca nu stiam nici o rugaciune, murmuram poezii ale lumii. Este singurul ajutor urgent primit vreodata.” Iar fara asta, cum sa-i întelegi pe martirii închisorilor comuniste, de la Radu Gyr la Vasile Voiculescu, cei care au rezistat în temnita creând poezii, memorându-le si transmitându-le tovarasilor de celula si de suferinta? Poate ca aceeasi este semnificatia încapatânarii de a scrie literatura si astazi, când nimic nu te mai îndeamna sa creezi, în plina marginalizare si saracie. Rezistând mai departe pe baricada esteticului, împotriva indiferentei sau dispretului elitelor conducatoare, scriitorii, alaturi de Biserica, tin înca temelia insulei de latinitate, mereu roasa pe margini (alta imagine memorabila a lui Eminescu), care se numeste România.

Theodor CODREANU