CRONICÃ DE CARTE

„Nu cred ca exista o cultura fara spirit tragic...”
Petre Isachi, „Despre mine si Dalila”, Editura Valman, 2013

La începutul „Jurnalului” sau (publicat în anul tavalugurilor” revolutionare post-social-comuniste), criticul clujean Virgil Ardeleanu, ale carui judecati referitoare la epica româneasca nu pot fi ocultate, amintind ca L.N. Tolstoi nota pe fiecare pagina a Jurnalului sau propozitia „am gândit bine”, îsi motiva demersul printr-o sanctiune: „Razbate, desigur, un zbucium indubitabil la întrebarea „oare trebuie sa scriu?”, dar pâna la urma... toti cei care au tinut odata un condei în mâna renunta cu greu sau niciodata la scris... Vocatie, pedeapsa sau numai banuiala a chemarii, scrisul are uneori darul de a împrumuta un sens existentei, de a feri viata de fundatura întâmplatorului”. În cel de al treilea volum al jurnalului sau, dl. Petre Isachi polemizeaza nu numai cu paradoxurile cioraniene, ci si cu obsedantul enunt (de acum patru veacuri): „Totul s-a spus, si noi ne-am ivit prea târziu...”
Sensibil la reflectiile contemporanilor referitoare la utopia literaturii, propune, la rândul sau, „o noua paradigma de receptare a textului” sugerând coexistenta prin metafora a tandemului intelectual/afectiv: Samson (autorul) mereu tradat de catre patimasa Dalila (scriitura). De aici – „spiritul tragic al culturii autentice pe care admirabilul diarist îl prefera tuturor formelor de mediocritate amuzanta. (O privire asupra continuturilor revistei „13 Plus”, condusa de dl. Petre Isachi cu devotiune lovinesciana, sustine o atare opinie). Ni se propune si de aceasta data o calatorie prin imaginarul literar-social-filosofic al ultimilor ani – în cautarea unui invulnerabil sistem de valori. Iata o atitudine absolut rationala – într-un context postmodernist paradoxal prin paienjenisul de coterii, false ierarhizari si conventii. (În câteva rânduri se reproduc listele cu premiantii-preferati de catre „o grupare” sau de alta, paradoxale prin repetitivitate. Iata o conlucrare – lipsita de noblete – pentru un Nobel cât mai... local, deja vazut. Jurnalul îi ofera prestigiosului prozator un amplu „câmp” de actiune. Cu inteligenta evita schemele voit abstracte referitoare la domeniul scriiturii (în care si-a probat excelenta), desi, ca într-o splendida demonstratie matematica si fara a-l agasa pe cititorul alintat fratern, domnia-sa plaseaza – la un numar bine socotit de pagini – câte o provocare „teoretica”: „Scriu de teama de-constructiei. Tot ce este construit fiinteaza în de-construire” (p.250); „În actul descrierii suprafetelor, eul capata o perfecta constiinta a independentei si exterioritatii sale. De o parte, eul cunoscator, de cealalta – lumea obiectelor, impenetrabila în esenta.”(p.261); „foarte importanta mi se pare relatia semn-lume. Semnul (literar) este figura lumii bazata pe o analogie constitutiva, numeste lumea, atribuindu-i sensuri, ori este lumea însasi si se substituie lumii, integrând-o.” (p.79) s.a.
Proiectia timpului asupra memoriei ne înzestreaza cu o tonica independenta: relatam cu o aproximativa obiectivitate, actualizam drame si patanii, aducem „un cal troian” (din cuvinte) înaintea fortificatiilor din jurul falselor candori (stiind bine ca vom fi alungati), oferim „fara arginti ” lectii de logica formala, mai prindem de câte un colt din pamblicaria „gloriilor” imorale dar autoritare, însa – pentru nimic în lume – nu ne parasim idealurile (cele scrise cu litera mica, la începutul cartilor, acolo unde îi invocam pe „cei ce nu mai sunt” si care poate ne-au certat spre a deveni oameni). Cele mai multe din paginile acestei carti a d.lui Petre Isachi ne-au inspirat meditatia de mai sus.
Spiritul tragic despre care se gloseaza adesea stapâneste aproape toate formele de comic. Autorul, onest, marturiseste (ferindu-se totusi de apostazie) ca admite în jurnalul d-sale un transfer... laic din cine-stie¬ce calendare magice; sunt venerati cu pseudo-sacralitate, între zeci de „oameni de bine”: „doctor pe arginti Oprescu”, „M. Badea Vuvuzelul”, „Cretuleasca, aducatoarea de vânturi”, „Sandru Centurioana”, „Marcel Pavel, pocitorul de imnuri”, „Preanesuferitul Stelian Tanase”, „începutul anului bolsevicesc”. Este ironizata „morga” celor ce se detaseaza de marile mituri ale românilor: „Asasinatul baciului moldovean... sa prefigureze regionalizarea?”
Cea mai emotionanta fraza a cartii ar trebui transcrisa de catre toti alcatuitorii de antologii/istorii/sinteze culturale: „Mari nu sunt scriitorii care pot fi oferiti ca model, ci, cel mult, ca reper. O istorie a literaturii ar oferi si o ierarhie a caracterelor, nu numai a talentelor.”