ESEU

FILOCALIA – UN MODEL COGNITIV *
de NICOLETA-GINEVRA BACIU (drd., Univ. „Al. I. Cuza”, Iasi)

„Renegîndu-l pe Hristos, mintea omeneasca poate ajunge la rezultate uimitoare. Aceasta este o axioma. Europa, cel putin prin reprezentantii cei mai de seama ai gîndirii sale, îl reneaga pe Hristos, iar noi, se stie, sîntem obligati sa imitam Europa. ”1 Aceste cuvinte apartin lui F.M.Dostoievski si au fost scrise în 1873, având ca tinta directa situatia confuza si scapata de sub control în care întreaga societate rusa fusese aruncata de imprevizibilele si dezastruoasele consecinte ale reformei din 1861. Decupate însa din contextul problematicii slave a jumatatii de secol al XIX-lea, ele par a fi un diagnostic rostit cu multa cruzime asupra unei maladii care distruge, încet si sigur, structura cognitiva identitara a mentalului românesc.
De aproape un sfert de secol testam, una dupa alta si cu acelasi insucces, „retetele fericirii” oferite de un Occident care ne poarta tot mai mult de grija: economia de piata cu uimitoarele ei variante autohtone, consumismul obsesiv transformat în mobil si mijloc al tuturor eforturilor noastre, mall-mania, traiul sub umbrela creditului finaciar multiplu, toate s-au îngramadit sa ne ofere celebra „O zi buna !” care a luat locul, pretudindeni, autohtonei formule de ramas-bun: „Sanatate !”. Sunt retete pe care aceasta Europa, spre care tot Rasaritul ortodox îsi tine ochii atintiti în mod maladiv de mai bine de doua veacuri, le-a testat, le-a aplicat si reaplicat unei societati construite însa pe o matrice culturala si conceptuala total diferita de cea rasariteana post-bizantina. Nu este astfel de mirare ca aceeasi „chimie” a socialului si economicului aplicata pe constructe atât de variate va da rezultate complet diferite. La sfârsitul veacului al XVIII-lea, Europa devenea deja un concept si o realitate istorica bipolara. Apusul începe din acel moment sa-si construiasca propria Europa, ridicata pe valorile Enciclopediei franceze, având drept manifest filosofic gândirea iluminista si drept ideal o Republica a Literelor, în care mintile cele mai luminate ale vremii sa raspândeasca, din incinta recent înfiintatelor Academii Nationale de Stiinte, algoritmul fericirii, stabilit rational, mecanicist, prin desprinderea totala de transcendent si încapsularea definitiva în imanenta. Rasaritul post-bizantin, pe plaja periculoasa a unor continue fluxuri si refluxuri musulmane, îsi construieste propria traiectorie istorica si identitara, jalonata de valorile filocalice, racordata nu la inovatia sclipitoare, ci la traditia legitimata prin secole de experienta si continua testare a modelului cognitiv de elita al monahismului ortodox, isihasmul. Aici functioneaza un alt tip de republica, o Republica a Monahilor care, din interiorul manastirilor¬cetatui îsi propune legitimarea si fundamentarea teologica si filosofica a unui mod de a fi, a unui tip de lectura a universului, a unui model cognitiv care trebuie sa ramâna acelasi, nediluat de tot mai eficienta putere de hipnoza a Occidentului.
În a doua jumatate a veacului al XVIII-lea, Rasaritul ortodox da iluminismului replica neoisihasmului. Câti dintre noi mai stim însa ca aceasta replica s-a rostit chiar pe pamânt românesc? Astazi, la 250 de ani de la sosirea staretului Paisie Velicikovski de la Athos si instalarea sa în Moldova în 1763, la manastirea Dragomirna, ce loc mai ocupa scoala paisiana de traducatori de la Dragomirna si Secu-Neamt în istoria si cultura româna? O scoala funcsionând dupa principii de organizare si de lucru ce si-au depasit cu mult epoca si care a lasat nu numai aproximativ 300 de manuscrise cu traduceri ale textelor patristice din greaca bizantina în slavona si româna (din care 40 de manuscrise sunt chiar traduceri autografe paisiene), o biblioteca uriasa în care pe lânga hagiografie, patristica si dogmatica îsi gaseau locul si stiintele exacte (manuale de matematica si fizica sincrone ca informatie cu ultimele aparitii ale acelui moment), dar si gramatici si lexicoane alcatuite chiar în interiorul scolii paisiene, precum si tratate de pictura bizantina. Nicio istorie a traductologiei, dintre cele predate în universitatile lumii, nu rezerva vreun capitol aparte si nici macar nu mentioneaza scoala de Traducatori a obstii paisiene de la Neamt care, la o vârsta culturala europeana în care traductologia nici nu se definise ca stiinta autonoma, practica deja un sistem coerent de principii traductologice, concepute si puse în practica de staretul Paisie însusi si mai apoi de toti discipolii sai. Ca urmare a aplicarii acestui sistem traductologic, urma sa fie finalizata în 1793 la Neamt, de catre Paisie însusi, traducerea în slavona a Filocaliei sub titlul de Dobrotoliubie, care avea sa vada si lumina tiparului în 1793, la Sankt Petersburg. Era deja a doua traducere într-o limba nationala a Filocaliei. Prima se realizase în limba româna, în 1769, tot sub îndrumarea staretului Paisie, întâi-statator, la vremea aceea, al obstii monahale de la manastirea Dragomirna, adica cu treisprezece ani înainte de aparitia primei variante tiparite a Filocaliei si anume, Filocalia de la Yenetia, editata de Macarie din Corint (1731-1805) si Nicodim Aghioritul (1749-1809), în limba greaca, la 1782. De pe pamânt românesc a pornit, asadar, demersul traducerilor Filocaliei în limbile Bisericilor Ortodoxe nationale (dat fiind ca primele doua variante traduse în româna si slavona s-au realizat în Moldova, Dragomirna-1769 si Neamt-1793 si amândoua la initiativa si sub îndrumarea staretului Paisie Velicikovski) iar acest lucru a dus, în timp, la realizarea unui spatiu panortodox, construit pe acelasi tezaur de texte patristice si mai cu seama, pe modelul cognitiv si tipul de personalitate propuse de acestea.
Pentru ca, înainte de orice, Filocalia propune un model cognitiv de abordare a lumii si a existentei individuale si un tip de personalitate umana care este produsul acestui model si care se construieste pe valorile filocalice, între care milostivirea cea catre toata faptura este prima. Fara a încerca aici o discutie asupra axiologiei filocalice si a seriei de categorii conceptuale pe care le implica aceasta, nu ne putem împiedica totusi sa observam diferenta uriasa de parcurs pe care mostenirea filocalica -paisiana a cunoscut-o ulterior în Rusia si pe tarâm românesc.
Dupa disparitia staretui Paisie Velicikovski (1794), cei mai multi dintre ucenicii sai de limba rusa se întorc pe pamânturile natale, între granitele Imperiului Rus si iau cu ei copii dupa traducerile paisiene în slavona ale scrierilor patristice athonite. Acestea, împreuna cu Filocalia în varianta slavona, tiparita chiar pe pamânt rusesc, ajung la Manastirea Optina Pustîni, unde în mai putin de zece ani, între 1845 si 1853 sunt editate la tipografia manastirii de catre celebrii stareti carturari ai manastirii, Makarie (1788-1860) si Ambrozie (1812- 1891). Împreuna cu familia de eruditi Natalia si Ivan Kireevski, cei doi mari monahi si învatati ai Optinei încep o campanie de mediatizare, neobisnuita pentru acea vreme, nu numai a traducerilor paisiene, dar si a biografiei staretului Paisie de la Neamt, semnata de ucenicul acestuia Platon, care apare tiparita la Optina de nu mai putin de trei ori, în 1845 si 1847. Astfel, textele patristice dar si ideile paisiene se raspândesc nu numai în tot mediul monahal rusesc al jumatatii de veac al XIX-lea, dar devin cunoscute si în rândurile gânditorilor de elita din intelligentsia ruseasca a vremii, care se grupeaza în jurul Staretilor de la Optina si declanseaza o adevarata Renastere Filocalica Rusa. Între numele ei cele mai stralucitoare – N.V.Gogol, I.V. Kireevski, Homiakov, K. Leontiev, L.N.Tolstoi, F.M.Dostoievski. Reusita ei cea mai stralucitoare - impregnarea mentalului rus cu un tip de spiritualitate si de ideal uman care avea sa-i protejeze fibra transcedentala cea mai adânca si sa o pastreze aproape intacta dupa ciocnirea cu uriasul val rosu, ce urma sa se reverse peste spatiul slav mai târziu, abolind toate ierarhiile si anihilând cerescul din om.
În mod paradoxal, pamântul care a gazduit nasterea modelului filocalic-paisian s-a dezis foarte curând de acesta. La începutul secolului al XIX-lea, odata cu triumful limbii române în slujirea bisericeasca, traducerile paisiene în slavona au cazut în uitare si nu au mai ajuns la tipar în manastirile românesti. Regulamentele Organice (1831/1832-1858), desi de conceptie ruseasca, au patentat doar institutii administrative, fara a chema si la o înnoire spirituala. Momentul 1859 a fixat un stat national român unit pe harta Europei, care însa îsi proiecta viitorul destin legat în exclusivitate de valorile occidentale si construit pe clisee culturale de import apusean. Monarhia germana care prelua misiunea modernizarii României, în 1866, nu detinea cheia descifrarii (nici nu ar fi avut cum!) filonului filocalic al spiritualitatii românesti. Singurul episod care ar fi putut declansa o Renastere Filocalica Româneasca ramâne în istorie miscarea spirituala cu program isihast „Rugul Aprins” , închegata la manastirea Antim din Bucuresti, în jurul scriitorului Sandu Tudor, devenit parintele Daniil. Cele doua serii de conferinte desfasurate saptamânal, timp de doar doi ani, între 1946 si 1948, având drept centru comun de interes trairea isihasta si practicarea Rugaciunii Inimii si grupând în jurul acestei tematici o elita intelectuala provenita atât din mediul clerical, cât si laic (parintele Ioan Kulîghin, Antonie Plamadeala, pe atunci student la Facultatea de Teologie si Mitropolitul de mai târziu al Ardealului, Crisanei si Maramuresului, Alexandru Mironescu, Ion Marin Sadoveanu, Paul Sterian, Anton Dumitriu, Vasile Voiculescu, Gheorghe Dabija, Constantin Joja, Olga Greceanu si altii) nu au avut însa la dispozitie timpul necesar transmiterii unui mesaj consistent si percutant în toate clasele sociale, care sa razbata nealterat, dupa modelul rusesc, prin deceniile rosii care aveau sa urmeze.
Astazi, splendida traducere a Filocaliei în limba româna, realizata de parintele profesor si reputatul teolog Dumitru Staniloae, îsi asteapta cititorii, pe rafturile librariilor, si ramâne cel mai adesea cu paginile nedezlipite în conditiile în care, editii întregi din creatii neîncadrabile si nerecenzabile ale unor închipuiti politicieni se epuizeaza, în cel mult o ora de la lansarea lor oficiala. Ce speram sa putem învata din astfel de texte care nu au nimic în comun nici cu literatura, nici cu filosofia, nici macar cu o eseistica reusita si mai cu seama, nici cu Adevarul? Între timp, modelele cognitive care ne sunt proprii, care ni se potrivesc si ne-au trecut cu bine peste traume care ne puteau spulbera de mult, asteapta sa fie redescoperite. Poporul român, gazda traducerilor filocalice care au plecat în toata lumea si au restaurat Sacrul în Om, nu a avut parte nicicând de o Renastere Filocalica. Poate momentul potrivit ar fi tocmai acum? Sau ne vom istovi tot restul istoriei încercând sa imitam Europa? Fraza dostoievskiana suna vai, si în cazul nostru ca un verdict: „ (...) iar noi, se stie, sîntem obligati sa imitam Europa.” Un verdict mentinut totusi numai pâna în momentul în care vom realiza, în sfârsit, ca nu exista absolut nicio instanta în lume care sa ne oblige la aceasta imitatie...

1 Vezi F.M.Dostoievski, Jurnal de scriitor, traducere de Adriana Nicoara, Marina Vraciu, Leonte Ivanov si Emil Iordache, cu un studiu introductiv de Sorina Balanescu, ed. îngrijita de Emil Iordache, ed.Polirom, Iasi, 2006, vol.I, p.166. * Cercetarile implicate de realizarea acestui articol au fost finantate din Fondul Social European de catre Autoritatea de Management pentru Programul Operational Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013 [proiect POSDRU/ CPP 107/DMI 1.5/S/78342].