PAGINI DE JURNAL

Copilarie fericita la Buciumeni*

Am fost adus pe lume la 14 noiembrie 1920, ca fiu al Olgai si a lui Iorgu Staicu, dar declarat la 1 Decembrie la starea civila, data folosita în toate actele mele, fiind botezat de Natalia si Neculai Untu, ambii salariati ai comunei, nanul fiind var bun cu tata. Copiii mai mari si cu varul Anastase Stefanita, mi-au povestit o multime de lucruri, din perioada dinaintea intrarii în functie a propriei mele memorii, prin 1923, banuiesc, poate mai corect a propriilor mele amintiri s-a povestit ca, probabil dupa vârsta de un an, când ajunsesem sa pot ridica scaunul, pe care statea mama când ma alapta, pe care i-l duceam dânsei, apunând „sss...”, asa ca cea mai scumpa femeie din lume sfânta mama a fiecaruia, deci si a mea, ma lua în brate si ma alapta.
Dupa ce am început sa merg, ma urcam pe fereastra, iarna tinându-ma cu mânutele de drugi, pâna mânutele mi se învineteau, iar de eram dat jos, începeam sa plâng cu sughituri, cerând sa fiu urcat la loc , rezultatul actiunii mele fiind deformarea celor zece degete, care nu s-au mai putut dezvolta normal, ramânând, din cauza degerarii lor, mai groase si insuficient dezvoltate.
Într-una din zile mama varuia camera în care locuiam, toate lucrurile fiind strânse în mijlocul odaii, eu am început sa plâng, fratele cel mare încercând sa ma linisteasca, m-a bagat sub oglinda mare de zestre, facuta din cristal veritabil, care era rezemata de perete, asa ca speriat de urâtul care-mi aparuse brusc în fata, fa când aceleasi miscari, l-am împins cu toata forta de care eram capabil, urmarea fiind dezechilibrarea ei, apoi caderea la pamânt, unde s-a spart. M-am întrebat, peste ani, daca din aceasta cauza am fost urmarit de ghinioane o mare parte din viata, cum statornicea o credinta populara din acea vreme.
Varul Anastase mi-a povestit ca atunci când venea la noi îmi punea cravata la gât – el o numea „stiuculita” – fiind foarte mândru de podoaba mea deasupra camesoiului lung si scortos, neavând nimic care sa apere duligile goale, vorba lui „Nica” a lui Stefan al Petrei, din Humulestii lui Ion Creanga, marele nostru povestitor. În toata perioada cât a trebuit sa aiba cineva grija de mine, mi s-a spus de catre mama, ca acest lucru l-au facut cele doua surori mai mari, care ma luau în brate, când începeam sa plâng fara sa ma opresc, doar asa punând stavila sirului de lacrimi izvorâte din ochii de carbune sclipind de viata.
Nu pot spune de când dateaza primele amintiri, îmi apare în fata ochilor cum arata ograda, cu spatiul rezervat pasarilor – gaini, gâste, curci si rate, si ocolul vitelor – vaca, vitel, boi si cal, apoi oi cu mieii astrahan, situat între dam si casoaie, în spatele acestuia aflându-se gradina cu sira de paie de orz, ovaz, grâu; în partea de sud a casei se afla gradinita cu legume, zarzavaturi si flori, apoi zamnicul situat la asfintit, în care erau puse rezervele pentru iernat, cartofi, ceapa, usturoi, morcov, patrunjel, ridichi si hrean, butoiasele cu muraturi si varza, putinile cu brânza de oi de vaca, aceasta pentru poale-n brâu si un butoias cu vin nobil; în fata casei, pâna în ulita care ne despartea de batatura Penghesesilor, mama semana tot felul de legume si zarzavaturi, începând cu bobul pus în cuiburi chiar în mustul zapezii, pentru salata, pe care ne- o servea cu scrob bine rumenit, oua aflându-se din belsug, nefiind nici scumpe, apoi rasadea ceapa, usturoi, marole/ salata/, patrunjel, marar, ridichi, castraveti, ardei si rotii, asa ca nu trebuia sa cumparam nimic de la gradinaria lui mos Cozma Basarabeanul; de la un timp, dupa ce am zburat si ultimii prichindei, tata a adus si rasad de capsuni, fructele mari cât prunele altoite, rosii ca sângele sanatos, le spalam bine si le mâncam cu putin vin si zahar; adevarata gradinita de oameni gospodari, care nu aveam nevoie sa mergem la vecini pentru nimic din cele necesare prepararii hranei pentru opt persoane zilnic. Ca pomi fructiferi am avut, pentru necesarul casei, trei nuci spre ulita iacobestilor, un cires de mai în gradina unde fusese casa strabunicului Pascal, alti cinci la vie, din care doi cu fructe roz-galbui, doi negri pentru dulceata si unul salbatec tinut pentru umbra mesei zilierilor la prasit, în Burlan mai aveam trei nuci, la Balta un par, iar în gradina cu nutretul pentru vite un motrun, un zarzar, un visin si un agud, asa ca de fructe nu am dus niciodata lipsa, având chiar din belsug. De altfel „gorgoaze”, cum le-am spus noi, se gaseau si în vecini, mele la mosâca Bouros, vaduva din Razboiul pentru apararea Independentei, pere la mos Gh. Gavrila, cumnatul tatei, pere varatice, la mama Ilinca Oprea, vara buna cu tatal nostru, agude în silistea Munteanu, din spatele gradinii mosicai, perje/prune la bunica.
În gradinita mi-a placut sa ma joc în bobul înflorit, crescut aproape cât mine de înalt, din pastaile caruia mamaia – asa i-am zis în anii mei putini la numar – face mâncarica si borsulet, bune de mâncat din strachini de lut ars smaltuit, cu linguri de lemn, preparate culinare autohtone, ca la tara, totdeauna cu legume si zarzavaturi proaspete, în familia noastra facându-se mâncare pentru fiecare prânz, caci în permanenta am avut minimum 8-10 linguri pe masa; ce este drept laptele dulce si prins, brânza de vaca si de oi, ouale... nu au lipsit din meniul casei; dimineata nu ne-a lipsit niciodata halvaua si parfumatul ceai de tei.
Într-o frumoasa zi de primavara, îmbracat în îndragitul meu costum de catifea maro reiata, la pantalon scurt, cumparat de la Bucuresti, care îmi placea foarte mult, m-am suparat foc, nu-mi mai amintesc pentru ce, m-am dus suparat în casa si m-am schimbat, luând costumul de toate zilele, un combinezon de pânza neagra, care se încheia la spate cu copci.
Locul nostru de joaca a fost în ograda si în gradina cu furaje, fiind patru copii mici, nascuti în cinci ani si patru luni, dupa întoarcerea tatalui din razboi. Mama, mult mai târziu i-am spus mama, era o femeie foarte evlavioasa, asa ca nu a umblat dupa leacuri pentru întrerupere de sarcini. Cum pe sora Tosia au început sa o foloseasca de mica la unele treburi, ca ajutor al mamei, noi cei trei baieti – Fanel, Sandel si Laita, mentionati în ordine inversa, am fost, multi ani, spaima orataniilor din ograda si a cotloanelor dintre glugile cu strânsura pentru vite, unde ne ascundeam pentru „mijit ”; rar de tot am iesit în sosea, caci nu apareau masini, si doar pentru a merge la bunica, carutele cu boi întâlnindu-le mai des, si mai rar pe cele cu cai, lumea nefiind, înca, refacuta, dupa grozaviile razboiului, în zona existând santurile de aparare, pe prima terasa a râului Siret, în evul mediu vatra de crâncena istorie a Moldovei lui Stefan cel Mare si Sfânt.
Uneori plecam în vecini, pentru a gasi tovarasi de joaca, pe vara Marie Gavrila, o fetisoara foarte dezghetata, care va da viata la 12 copii, si pe Damaceanu Simina din Tecucel, crescuta de Anica, sora tatei, cu sotul sau Dumitru Demetriade, originar de pe la Buzau, pripasit în bastina noastra de la Razboiul de Întregire. Cum nenea Mitica era fire cam aspra, Sinica , asa i-am spus noi – venea doar când reusea sa scape de control; când grupa era construita, ne zbenguiam prin ograzile noastre, dupa care trageam o raita pe la bunica Nedelea, care ne ospata cu ptutru (lapte dulce), ori lapte acru, fiecare primind si câte o felie de burca sau malai, bunatati de la tara, facute din faina de porumb, care astazi nu se mai întâlnesc nicaieri, asa ca nu gresesc daca arat cum se faceau: pentru burca se muia cu apa faina, apoi se întindea sub forma rotunda, pe vatra încinsa, acoperita cu frunze de hrean peste care se adunau carbuni cu cenusa încinsa, iesind un fel de prajitura taraneasca, pe care o mâncam, cu placere, cât era calda. Malaiul se facea tot din faina de porumb muiata în apa, care se punea într-o tava tapetata cu faina de grâu, deasupra aluatului punându-se tot faina de grâu muiata cu apa, suprafata compozitiei având un aspect alb-galbui; tavile erau introduse în cuptorul încins si tinute pâna când compozitia capata o culoare rumena apetisanta, burca fiind facuta de oamenii mai putin avuti, iar malaiul pentru pomeni, mai ales toamna, când erau pomeniti mortii.

(va urma) *Fragment din manuscrisul «Povestea vietii unui om neînsemnat»