PAGINI DUNÃRENE

STILOUL

Si doar ai zis de-atâtea ori sa nu-l mai iei cu tine la birou! Ce-ti trebuia tie stilou cu penita si capacul de aur, la birou?! Ce-ti trebuie tie stilou cu penita si capac de aur – asa, în general? Nu-i corect. Vremurile-s grele si tentatia-¬i mare. Tine-l, domnule, acasa! Scrii cu pixul sau cu creionul! Nu cu ce scrii, ce scrii conteaza!
Ai vrut sa iesi în evidenta cu stilou cu penita si capac de aur? Acum – salut, stilou! Bine ti-a facut! Sa te saturi de iesit în evidenta! Si-n fata cui vroiai sa iesi în evidenta? Popescu?!, Georgescu?!, Vasileasca?! Te-au aranjat... Evidenta mamii ei de treaba!... Da’, poate, nu l-au luat ei. Sa-l mai caut... În buzunarele de la sacou - nu-i, la palton – nu-i..., prin sertare... nu-i. L-au saltat. Dar, care dintre ei?
Poate, Popescu. Uita-te la el! Ce concentrat se da! Se face ca nu-i el. Ca, de obicei, nu lucreaza asa concentrat. Si-ascute creionul, calm; învârteste ascutitoarea, într-o doara. Sa-l vad eu ca scrie cu creionul. Adica: ce nevoie as avea eu de stiloul tau, bai, snobule? Cine vrea sa munceasa, munceste si cu creionul. Asa o fi.
Dar, unde-i stiloul meu? În agenda!... În agenda nu l-am cautat... Nu-i nici în agenda!... Agenda mamii ei de treaba!... Ce-mi trebuia mie stilou cu penita si capac de aur?! Cadou... Înteleg. Calul de dar nu se cauta la dinti. Dar - nu stilou cu penita si capac de aur... Altceva. Ceva care nu se fura. O geanta, o haina, un ceas, de exemplu. Ceasul îl tii la mâna. Nu ti-l poate fura... Cu stiloul, e altceva. Nici nu-ti dai seama când ti-l salta. Vine unul si te roaga: Da-mi, te rog, ceva de scris, sa trec un numar de telefon..., sau - o adresa, sau – orice altceva. Scoti stiloul - uiti ca are penita si capacul de aur - si i-l dai. Da’ hotu-i hot. Scrie si te pândeste. Si, daca l-ai scapat din vedere..., salut! Îl pune, calm, în buzunar si – adio stilou! Uiti cui i l-ai dat – si cu asta, basta! Daca-ti amintesti, îl auzi: Vai, scuza-ma, colega, l-am bagat în buzunar din reflex!... Azi, nu mi-amintesc sa mi-l fi cerut careva. Vasileasca – nu, sigur. A intrat în birou, si-a pus cafeaua la fiert si-a început sa rezolve integrame. Rezolva, de dimineata, integrame. Cu pixul. Cine o vede crede ca se speteste muncind... Integrama mamii ei de treaba!... Da’, mai stii?! Iesi câteva momente si lasi stiloul pe birou... E suficient. Ti-l salta, de nu te vezi. În fiset nu m-am uitat. Poate, a ramas în fiset... Când am scos dosarele. Ia, sa vad!...
-Ce te framânti asa, Ionescule? Mi se pare mie, sau ai pierdut ceva?
-Ti se pare, colega, ti se pare...
I se pare, pe naiba. M-a citit. Daca-l lua ea, nu punea o întrebare asa de insinuanta. Tacea mâlc si urmarea ce se-ntâmpla. Ce-i drept, de urmarit – a urmarit, ca, altfel, n-ar fi pus o asemenea întrebare. Si, daca a observat ca ma framânt, înseamna ca se observa ca ma framânt; si, daca se observa, sansele sa prinzi hotul se diminueaza. Trebuie mai multa tactica. Ma fac, în continuare, ca nu mi-a disparut nimic si stau cu ochii pe ei. Deocamdata, pe madam’ Vasileasca s-o scoatem din schema.
Popescu... Cu creionul si ascutitoarea lui... Toata ziua – hrâsca, hrâsca – îsi ascute creionul. Scrie, domnule, cu pixul! Ce-i drept, pixul nu-l poti sterge cu radiera, da’ scrii mai usor si mai cursiv, nu te întrerupi, una-doua: Stai, sa-mi ascut creionul... Si, daca gresesti, tai; tot cu pixul. Ca sa nu mai vorbim de faptul ca si textul are alta durabilitate... Cu pixul e mai bine, chiar, decât cu stiloul. Rezista mai bine la umezeala. El – hrâsca, hrâsca – cu creionul. Si-n Evul mediu se scria mai bine. Cu pana sau cu tocul. Da’, poate, scrie cu creionul asa, de ochii lumii, ca sa para modest si harnic. Cine stie cu ce scrie, el, acasa?... Ca, de altfel, are niste pretentii... Si, uite, ce concentrat se da!... Ce tot o fi scriind acolo?... Scrie, sterge, si¬ascute creionul, scrie, sterge, si-ascute creionul... Mai mult sterge, decât scrie. I-a ajuns radiera la os. Acum, rontaie capatul creionului... E în pana de idei. De asta¬i bine sa scrii cu pixul. Ai cursivitate, domnule! Nu: una-doua, ascuti creionul. Ca, si cu tocul sau cu pana era mai bine. Înmuiai penita în cerneala si scriai. Doua-trei cuvinte la o înmuietura, tot scriai. Si-apoi, avea si alt farmec. Te îmbia la scris. Doua-trei cuvinte si... tranc – auzeai tocul în calimara, doua-trei cuvinte si... tranc – tocul... O placere. Ce, Eminescu a scris cu stiloul sau cu pixul? Nici într-un caz! Cu tocul sau cu pana. Da’ nu, cu pana – nu. Asa vine vorba. Cu tocul a scris. „De ce pana mea ramâne în cerneala, ma întrebi?”, este o metafora, o trimitere la ideea de a scrie - da’, sigur, a scris cu tocul. Cu penita obisnuita. Stiloul nu aparuse. Doar tocul. Înmuiai – scriai doua-trei cuvinte si iar înmuiai... Se poate face si un calcul. Aproximativ, desigur. De câte ori a înmuiat tocul în cerneala Eminescu – de exemplu.
Numeri toate cuvintele publicate si pe cele nepublicate, inclusiv taieturile, stabilesti cam câte cuvinte se pot scrie dintr-o înmuietura, împarti si afli: Eminescu a înmuiat tocul în cerneala de sapte milioane de ori – de exemplu. Da’ pe cine intereseaza de câte ori a înmuiat Eminescu tocul în calimara?! Pe Popescu – nici într-un caz! El – hrâsca, hrâsca, da-i înainte cu creionul!... Mai mult sterge, decât scrie. Nu-l întereseaza pe el stiloul meu cu penita si capacul de aur. Da’ poti sa stii cu ce scrie el, acasa?... Trebuie tinut sub observatie!
Pe Georgescu nu-l atrage scrisul. Scrie numai de nevoie. Câte o fituica, doua pe zi. Si-atunci, scrie cu ce gaseste. Da-mi ceva de scris, colega! Doua secunde - îl auzi. Când scrie Georgescu, toata lumea se mira. Scrie Georgescu! Ce naiba l-o fi apucat?! Ca, el mai mult citeste. Citeste tot ce-i iese în cale: brosuri, ziare, reviste... N-ai ceva de citit? – îl auzi. Îi dai un ziar de saptamâna trecuta. Citeste cu voce tare si se mira: Uite, domnule, ce chestie! Uneori, se mira si de câte trei -patru ori la aceeasi chestie. N- are, el, treaba cu stilourile. Da’, poti sa stii?! Azi nu a cerut nimic de citit. Si nici de scris. Se tot uita pe fereastra... Ce naiba poate sa vada Georgescu, atâta, pe fereastra?!... Ca, si eu ma uit, da’ nu atâta. Pe fereastra – te uiti si salut! Nu te holbezi toata ziua. Ce sa vezi? Turla bisericii? Da’ ce, n-a mai vazut lumea biserici? Salcâmii, plopii din departare, ciorile din salcâmi, cerul?... Da’ ce, n-a mai vazut lumea cer?... Ce atâta holbare?!... Te uiti, vezi si gata! Te mai uiti când se schimba decorul... Mai apare un nor, un fum ceva... Da’ nu asa! Stai si te holbezi, ca Sfinxul la nisip! Ce-o fi cu el?!... O fi patit ceva... Lasa omul în pace! Poate se holbeaza înlauntru...Si, numai de stiloul tau nu i-o fi arzând...
- Ce-i cu tine, Georgescule? Mi se pare mie, sau te framânta ceva?
- Ti se pare, colega, ti se pare.
- Nu vrei ceva de citit?
- Azi, nu citesc.
- Credeam ca n-ai ceva de citit.
- N-am, da’ nu vreau.
- Treaba ta...
Auzi, domnule, nu are, dar nici nu vrea. Se-ntâmpla ceva cu el. Poate-l mustra constiinta, din cauza stiloului. L-o fi luat si-i pare rau. Poate vrea sa-l puna la loc si nu poate, ca-l vad. Am sa ies putin din birou – sa-l ajut... Da’ n-are cum, ca-l vad ceilalti. Mai bine - ies odata cu ei. Oricum, voi fi cu ochii pe el.
Vasileasca si-a terminat integramele. Trebuie sa iasa la fumat. Si, daca fumeaza Vasileasca, poate fumeaza si Popescu. Daca-si toarna cafea, va fuma. Asa, colega – toarna-ti o cafea!
- Merge cineva la o tigara?
- Eu am de lucru.
Ai de lucru, pe naiba!... Mai mult stergi, decât scrii!... Du-te la fumat, idiotule! Nu mai hrâscâi, ca un sobolan.
- Daca fumeaza Popescu, fumez si eu.
- Eu am de lucru, am spus.
- Hai, Ionescule, la o tigara, lasa-l pe Popescu, ca l-a napadit munca...
- Daca nu fumeaza Popescu, nu fumez nici eu!
- Da’ ce stai, bai, Ionescule, cu ochii pe mine, de parca ti-am furat portofelul?! ... Du-te si fumeaza, daca vrei!
- Fumez mai târziu, colega, mai târziu – ca si eu lucrez. Nu numai altii.
Auzi, domnule! De ce stau cu ochii pe el, de parca mi-a luat portofelul... Un om care-ti salta stiloul, poate sa spuna asa ceva?... Poate, daca vrea sa-ti distraga atentia... Adica: Ti-am saltat stiloul, stiu ca ma suspectezi, da’ n-ai cum sa dovedesti nimic. Adio, stilou! ... Sa te mai dai rotund si-altadata, cu stiloul tau cu penita si capac de aur... El l¬a luat. Asa, de-al naibii! Ca nu suporta sa vada pe altul scriind cu stiloul, în timp ce el – hrâsca, hrâsca, cu creionul. Plus ca are, uneori, niste rabufniri ciudate... Ba - ca nu-i plac snobii, ba – ca nu suporta opulenta. Da’ce, eu sunt snob?!... Poate sa gândeasca despre mine, cineva, ca-s opulent? La urma urmei – e un cadou. N-am vrut eu stilou cu penita si capac de aur. Opulent este cine mi l-a dat. Ca putea sa-mi dea un ceas sau o haina. Da’, calu’ de dar nu se cauta la dinti. Opulenta mamii ei de treaba! ... Si, când te gândesti ca-l banuiam pe Georgescu... Nici într-un caz. Popescu-i, sigur. Intuitia nu m-a înselat niciodata. De asta si este asa crispat. Se stie cu musca pe caciula. Uite, cum hrâscâie creionul, de crispare. Îl rontaie constiinta, cum rontaie el capatul creionului. Vasileasca a fumat trei tigari, si el – nimic.
- Hai, Popescule, la o tigara!
- Nu merg, Ionescule, ca am de lucru.
Are de lucru omu’. Constiinta – asta este. Îl rontaie. Nici de fumat nu-i mai arde. Constiinta mamii ei de treaba!...
- Daca te duci la o tigara, Ionescule, treci si pe la sefu ’, sa-ti iei stiloul. Mi-a zis ca l-ai uitat la dânsul pe birou.
- Multumesc, colega! Am sa trec. Da’ nu acum, ca am ceva de lucru.
De lucru, pe naiba! Idiotule! Cu stiloul tau cu penita si capac de aur, cu tot!...
- Ionescule, nu ai ceva de citit?
- Da’, parca, nu citeai azi, Georgescule?!... - Da-mi ceva de citit si-ai sa vezi!

Ion AVRAM