CONSEMNÃRI

V. Ravescu: „Rime târzii”

O carte venita târziu – sau poate doar la timpul ei, numai ca acest timp a fost mereu amânat – poate fi motiv de bucurie ori de tristete. Sa ma explic. Autorul furat de vraja gazetariei – si nu ma refer la autorul de fata, ci la toti cei care au cazut în aceasta ispita – descopera, asadar, catre un preaplin al carierei ca semnatura asezata în pagina de ziar nu ajunge. Si mai ales nu ramâne suficient în memoria celorlalti, în atentia timpului ce va veni. Este o chestiune de optiune, evident. Cunosc mari gazetari care, spre finalul carierei, au acceptat cu greu sa aiba si o carte, aparuta, totusi, mai mult la insistenta prietenilor. Dar astea sunt simple vorbe, pareri. Spunea nu stiu cine, undeva, ca jurnalismul este o meserie excelenta, frumoasa, cu conditia sa stii s-o parasesti la timp. Iar apoi sa profiti de imensele ei oportunitati, de acumularile de cunoastere oferite pentru a-ti aseza numele, macar într-un apus de viata, si pe o coperta de carte. Nu din orgoliu, ci pentru a întretine iluzia ca astfel acel dram de nemurire la care aspira, poate, fiecare, chiar va deveni realitate. „Non omnis moriar ” (Nu voi muri cu totul), spunea Horatiu... Si, macar de dragul visului ce-l contine zicerea sa, ne place sa-i dam mereu dreptate.
Vasile Ravescu mi-a trimis aceasta carte, „Rime târzii”, convins ca debutul sau este „mult, prea mult întârziat”, precum singur marturiseste. Asta-i situatia, orice început soseste atunci când îi vine rândul, iar pentru întârzierea lui nu trebuie sa fie nimeni socotit vinovat. Nici macar autorul... „Vasile Ravescu (...) este un scriitor care nu s-a prea luat în serios. Dintr-o prea mare dragoste de viata si risipire în semeni, afirma Ion Andreita, pe ultima coperta. Daca nu cumva aceste însusiri îl arata a se fi luat totusi în serios, dar într- un mod aparte, mai greu de patruns. Gazetar de talent, poezia pulsa în reportajele sale discret si elegant. ”
Poezia sa este evident matura, pe alocuri sentimentala, poate prea sentimentala, desi cele doua calificative acordate pâna acum parca nu se aduna. „Nostalgia este nota dominanta a poeziei sale, chiar si atunci când – paradoxal – cunoaste si culori ale imprecatiei. Cu gândul tot mai des acasa... ” – sustine Ion Andreita. Ca în „ Caii salbatici ”: „Se duc si-n urma lasa zborul/ Atâtor gânduri ca un roi/ Ramâne repetabil dorul/ de anii tineri si de noi. ” Iar peste doua pagini, un alt catren: „Ramâi cu mine, sa-nchinam iubirii/ Si vietii ce-o purtam cu noi./ În noaptea asta clipa fericirii/ Ne-a sarutat pe suflet pe-amândoi.” („Toast”)
Autorul nu si-a propus sa scrie o poezie moderna, foloseste abundent rima, versurile sunt frustre, neîncarcate stilistic. Asa le-a gândit, asa le-a dorit, asa au iesit. Daca ar mai avea înainte o jumatate de secol, eu i-o doresc s- o aiba, ar mai gasi timp sa se aseze pe îndelete, fata-n fata cu sinele propriu, pritocind împreuna cum sa oblige vorbele sa-i povesteasca sufletul. Cai sunt, multi le încearca, unora le iese din prima, altora abia dupa multe încercari. În fond, asta-i diferenta dintre început si ce urmeaza... Greu, foarte greu sa gasesti în literatura un autor care a ramas în atentie printr-o singura carte. Dar Vasile Ravescu stie asta. Iar o eventuala replica pe care mi-ar da-o ar fi ca el nu râvneste la asa ceva. Poate, însa începând din secunda în care-ti vezi numele tiparit, gândul într-acolo te duce. Chiar daca, elegant, autorul sau neaga mereu asta...
Evident, unui ins citit, si Vasile Ravescu este literat, o persoana careia i-au placut lecturile, nu pot sa nu-i ramâna în minte versuri, stari, indignari, revolte literare. Ascultati aici: „Unde esti, poporul meu,/ Bântuit de greul¬greu?// Gazda buna, generoasa,/ Te scot oaspetii din casa.// Înfipt bine-n radacina,/ Ai ajuns „ tara straina ”.// Risipit în zari, din zori,/ Te lasi dorului sa mori.// De ce esti, poporul meu,/ Blestemat la dor mereu?” („Unde esti?”) Îmi suna, pe alocuri, ca „Doina” lui Eminescu. Cred ca intentionat a abordat si metrica, si ideea Poetului. Totusi, supararea din aceste rime, desi lesne receptata ca stare de suflet contemporana – si cred ca asta a urmarit cu prioritate autorul – ar mai avea nevoie de ceva pentru a fi receptata si ca poezie... noua. Care sa-si gaseasca raftul ei unde sa ramâna peste timp. Un alt titlu, „Anotimp murind ”, place parca mai mult, emana sensibilitate autentica: „Se scurg pe Râul Doamnei/ Zapezile de ani/ Si timpul numai trece,/ Se duce tot în jos,/ Iar din marama toamnei,/ Zorzoanele de bani,/ Ramase mai sarace, Se scutur dureros.// Din moarte, primavara/ Sa vina nu mai poate./ Furata e de ierburi/ Nu-i tarna s-o astepte,/ E putreda si vara/ Si tremura a moarte./ O stea catam pe ceruri ... / Spre ce sa ne îndrepte?”
Ion Andreita mai spune despre poezia lui Vasile Ravescu (de loc din Domnestii de Arges) ca „a irupt ca un râu tinut prea mult în zabala subterana a pamântului. A irupt cu forta, cu nostalgie, cu întregul alai al dragostei de viata si de semeni. (...) Înflacarat ori tandru, tânguitor si protestatar, parcurge cu pas grabit toate ipostazele poeziei.” Sper ca autorul nu-si va rapi placerea de a mai scoate carti. Scrise mai asezat, cu rabdare, convins ca, de vreme ce doreste sa lase poezie în urma, acea jumatate de secol chiar i se poate darui...

Dan Plaesu