PAGINI DUNÃRENE

Titina, femeia cu aburi
(Oameni neterminati)
- fragmente -

Nu vazuse niciodata Dunarea! În „orasul dintre ape” – Siret, Dunare, Prut, basca lacul Brates, plus lacsorul acela, Vânatori, ea nu vazuse niciodata (niciodata, mai!) apele astea, nu se scaldase niciodata într-o apa mai adânca decât cada si fara clor, nu se plimbase niciodata pe Faleza, pe lânga, pe lânga sus, pe lânga jos, pe lânga mal. „N-a avut vreme”! N-a avut nici pentru ce. În cartier ai de toate: pastai, sperante, pulpe, zvonuri, patrunjel, bârfe, pâine gasesti oriunde în oras, la fel ca în orice oras – de ce sa mergi tocmai la Constanta, Bucuresti, New York pentru o franzela?! De ce sa-ti parasesti cartierul pentru pulpe, pentru cartofi, varza, lazane ori salam? De ce sa-ti parasesti bârfele cunoscute pentru bârfele unor necunoscuti despre alti necunoscuti? Acum, ca tot se oprise rabla aia de autobuz pe Brailei, ce sa astepte ea în zaduful de tabla? Se daduse si ea jos si odata-i veni s-o ia asa, de nebuna, spre miaza-zi, cam de unde venea putin soare pe-o strada. Ea, Titina, e femeie serioasa, cu batic, cu parul deja patat cu alb, cu nasul ei strâmb, de boxer, parul de lita – ca firul de cupru cu care înlocuiam sigurantele arse când se oprea iar lumina în timpul filmului, pe vremuri, cu ochi de îngereasa copila, cu candela acasa mereu aprinsa (flacara – la economic!) sub icoana Maicii Domnului si ceas desteptator s-o destepte înaintea soarelui, sa aiba timp sa gateasca. Pentru cine? Ei, acum, e drept, nu mai avea pentru cine, ea putea taia si o bucatica dintr-o bucatica de brânza, poate cu nitica pâine – îi ajungea de una singura...
Acum merse ceva pâna începu sa simta miros de Dunare si sa zareasca nu-stiu-ce printre copaci, se si mira ca merge încolo atât de mult pe jos, când autobuzul poate se reparase. Dar ce, îi facea cineva program? Îi mai facea cineva program?! Sigur, ea mergea zilnic mult pe jos, dar pâna la piata si înapoi, chiar si pâna la Piata Centrala uneori, unde erau toate mai ieftine. Si venea, chiar cu greutate, tot pe jos în insula aia a cartierului ei, pe stânca semeata si scorojita a blocului ei, printre trecatori nervosi, altii veseli dar poate nebuni, printre betivi, cersetori, mardeiasi, domni, viitori sfinti, politisti cu spatele, babe si se simtea în siguranta abia în holul blocului, chiar daca era mereu negru, întuneric, în miros de mucegai sau mai stiu eu ce si uneori ghiceai câte-un vagabond care cine stie ce mai facea el acolo în întuneric. Sa strige la vreun barbat? Nu se baga nimeni, halal barbati! Si oricum erau dusi mai cu totii în Spania; unul mai la noi, în Italia. Ea nu avea nici nu avusese, Doamne-pazeste de asa ceva, barbat – mama, baba deabia închisese ochii, ochii ei orbi da´ rai, de deochi. Îi închisese sa tot fie cinci¬sase luni... Ea o îngrijise cum se îngrijeste, rabdase cum nu se mai rabda astazi, o veghease cum se vegheaza, tinuse lumânare si, când baba dadu în sfârsit ortul popii, Titina fugise la o vecina, s-o roage sa vina sa-i închida aia ochii maica-si, ca ea nu mai închisese ochii cuiva, îi era cu sfiala; de fapt, o convinse ea, era de închis numai unul, ca altul i se închisese de mult, din glaucomie. Titina a si plâns, ca proasta, nu se stie daca de tristete sau de bucurie, de tristete ca ramâne chiar singura, fara stapân, ori de bucurie ca acum era fara povara, fara asupritoare...
Dunarea, desi pe gratis si la vreme de foamete, n- o vazuse însa Titina niciodata pâna la vârsta asta a durerilor marunte, ba mint, vazuse, când trecuse deja de vârsta maritisului, o felicitare trimisa de sora-sa mare de la Bucuresti, mai ieftin în loc sa vie, scria acolo ca în poza e Dunarea lor, cu vapoare. Ca erau vapoare, poate vapoare de Bucuresti, era clar, doar Titina învatase cum arata vapoarele în cele câteva clase primare, câte se îndurase maica-sa ca s-o lase... Da, asta Dunarea trebuie sa fie! Titina opri pe cineva, se umili, mintind ca-i din capitala, unde are o sora, barbat si copii si ca unde ar putea vedea si ea Dunarea, principala atractie turistica a locurilor în afara de Combinat? Si unul îi râse în nas si o îndrepta o taranca, care venea de dincolo, de la Zaclau, cu zarzavat la piata: „Pai, aia-i chiar Dunarea, mititica da ea, ce, nu se vede? Vez´ sa nu dai în ea si sa nu stii în ce te-ai înnecat! Da´ niste marar nu vrei mata?”...
Mergea si i se gudura briza – ca asa se zice pe aici la vânticel, briza – pe picioare, i se umfla nitel fusta lunga, cumsecade, baticul era si el subtire, uite, ca astea nu mai poarta deloc, curvele dracului, astea tinere! Ma-sa o trimitea în picioarele goale, iarna, haaat dupa un doctor, ca erau rari, o trimetea în capul gol atunci când bolea tata, ea fura baticul sora-sii, dar tata tot a murit într-o zi de foamete...
Si uite ce caldura placuta! Mirosul frunzelor de salcâm si cel plâns, al frunzelor pe salcie plângatoare, povârnisul placat cu piatra roasa, dislocata, cazuta în Dunare ca din zidurile unui vechi templu grecesc... Curgerea linistita, când de otel topit, când de petrol, atunci când un nor înabusea soarele, când galbena ca mierea când soarele izbutea sa iasa iar, când, mai ales, verde ca iarba noua, ori verde-cenusie precum muschiul care îmbraca piatra de mormânt, apoi chiar kaki, de parca o oaste mare s-ar fi ascuns pe dedesubt... Nu, n-ai sa vezi de doua ori doua Dunari exact la fel, oricâte zile ai avea, anotimp dupa anotimp dupa anotimp, si oricâta rabdare sa astepti sa treaca din nou o culoare veche...
Baba nu era ea complet far´ de inima, avea de pilda unele sentimente, plângea la filme indiene, de soarta unor Titine mai norocoase de altfel decât Titina ei, plângea pentru sclava Isaura...
Si cineva, tanti Calistra, îi spusese Titinei nu demult, acum vreo luna, „Ei, madam Titina, te-ai chinuit cât te-ai chinuit, saraca de matale, da´ pân´ la urma acu´ esti libera, singurica, cu casa, fara obligatii – ce mai, o partida buna. Poate te cuplezi cu un barbat singur, înca sanatos, cu gradina, cu automobil, si va distrati împreuna pe din doua...” Numai ce murise maica-sa, Dumnezeu s-o înteleaga! Si cred ca tot tanti Calistra a fost aia de-a dat anuntul la Matrimoniale, la ziar, cum ca adica ea, Titina, ar vrea relatie, eventual casatorie, cu barbat serios cu mobila. Si unul a si venit jos cu camionul, da´ chiar în ziua aia! Ea n-a deschis usa, au vorbit prin usa. El s-a înfuriat rau si-a plecat mai întâi la cârciuma. Vazând ca-i liniste, ea coborî încet treptele: de la trei, ala putea s-o si întâlneasca, ca doar n-o stia la fata! A dormit ea în gara ziua, când nu-i control, noaptea umbla de nebuna, dadea târcoale. Zile întregi, camionul acela a stat jos, încarcat. Apoi n-a mai vazut camionul si într-o dimineata si-a luat inima în dinti. Nu i-a trebuit cheie, ca broasca era sparta. Înauntru, mobila lui, îngramadita frumos peste mobila veche a babei, de parca se luasera mobilele de sot si sotie. Ba un dulap, tocmai dulapul Titinei, îl scosese ala afara, în casa scarii, ca-l încurca! Omul, batrân da´ destul de tânar ca sa mai poata da cu un scaun-ceva în ea, dormea fara grija în patul babei, cu salteaua întoarsa pe jos. Când a auzit usa – macar nu era beat! – s-a sculat în capul oaselor, s-a uitat la ea, s-a frecat la ochi ca atunci când îti apare brusc o catedrala colosala în plina padure, a scuipat frumos lânga marginea covorului de iuta, nu pe covor, ca altii, si a plecat înjurând nici el nu stia ce si pe cine. Poate ca îsi închipuise ca Titina are douazeci de ani, e blonda si nu are nasul strâmb, cum îl are... Dus a fost, fara vorbe! S-a chinuit apoi singurica si i-a scos omului toata mobila afara, în fata usii, toate boarfele, chiar si lenjeria intima. Apoi a chemat pe madam Ion sa-i schimbe yala, ca ea-i mai barbatoasa si are scule. Titina s-a baricadat, însa mosneagul, speriat se vede, nici n-a mai calcat în bloc: a trimis pe altii sa-i care mobila la camion. N-a durat o zi si lucrurile au ajuns exact ca înainte. Mai putin mama, care nu mai era. Si se facuse asa, un frig de tacere, parca si crestea un muschi de liniste pe pereti, toti peretii devenisera din vata, nu mai erau zgomote, nici sunete, nici soapte...