INTERPRETÃRI CRITICE

Gheorghe Voda:
“La sud e Patria mea...”

Poet de o exceptionala sensibilitate si cultura estetica, de o profunda traire a relatiilor în care si-a desfasurat activitatea (poet, regizor de filme, traducator, eseist), Gheorghe Voda ramâne una dintre marile personalitati, una dintre constiintele care au întregit si au întarit, au dat vigoare copacului literaturii, unul dintre stâlpii de rezistenta care au tinut vertical coloana spirituala a neamului românesc. Întreaga-i viata s-a desfa surat sub semnul primenirii sufletesti si spirituale, scrisul fiindu-i piatra unghiulara, forta motrice care i-a punctat si dirijat existenta. S-a nascut la 24 decembrie 1934, la Valeni¬Ismail (m. 24 februarie 2007), a absolvit Institutul Pedagogic “Ion Creanga” (1959), si Institutul Unional de Cinematografie (1966).
Începând cu primul volum de poeme - Zborul semintelor, aparut în 1962 si care a anuntat un autor cu mari perspective poetice, urmat de Focuri de toamna (1964), Ploaie fierbinte (1967), Aripi pentru Manole (1969), Versuri (1970), Pomii dulci (1970), Valurile (1972), Ramâi (1977), Caietul din fântâna (1979), Frumos sa-ti fie pururi chipul (1979, Premiul Unional “N. Ostrovski”), Inima alergând (1980), De dorul vietii, de dragul pamântului (1983), La capatul vederii (Premiul de Stat al Moldovei 1984), Scrieri alese (1988), Viata pe nemâncate (1999, Premiul Uniunii Scriitorilor din Moldova) si altele, poetul grijuliu a nu rataci “cararea la parinti” si pledând pentru “neuitarea graiului strabunilor”, contureaza un portret fizic si spiritual al bastinei sale - sudul Basarabiei, fiind sigur ca fiece sat e o “cetate fara ziduri”, ca “satul nu se mântuie”, fiindca “În sat -/ câti oameni, atâtea carari,/ În sat, toti pentru unul/ si unul pentru toti”. E sudul Basarabiei, cu oameni harnici si pastratori ai traditiilor noastre milenare, “de aceea/ satul nu se mântuie./ În zi de lucru-/ clopotul gurii odihneste./ La sarbatori - cânta./ În sat - minciuna e luata în caruta/ si dusa la gunoaie./ În sat - adevarul este însotit de muzica./ omul în sat are doua anotimpuri:/ unul de munca,/ altul de odihna./ În sat se întâmpla toate de pe lume./ De aceea,/ satul nu are nevoie de moarte.” (Marturisirile lui Pasare).
Marcata de un profund spirit al locului, poezia lui Gheorghe Voda poarta o expresie baladesca, o poezie de o particularitate “structural-launtrica” aparte (un fel de “buletin de identitate”) care nu poate fi confundata. Structura asimetrica, versul “direct si taios”, spiritul etic ce condamna falsul, neadevarul, minciuna fac aceasta poezie originala, individuala, nonconformista. Este o poezie saturata de moralitate si întelepciune, cu deschideri spre orizonturi nebanuite, predominanta ramânând emotia, poetul punând accentul nu atât pe metafora si simbol, cât pe gândul care provoaca o stare emotiva, un fel de “gând-emotie”, refuzând uneori chiar si la rima, pentru a exprima în plinatatea lor parabola, pilda, fabula.
Exista în poezia lui Gheorghe Voda un aspect care o face deosebit de importanta. Este vorba de “regasirea” noastra ca neam, ca identitate în “cupinsul îndurarii, lustruite de antichitate si ortodoxism” (Anatol Codru). Poetul repune în drept un argument solid al dovezii ca suntem aici, la margine de latinitate, din vremuri imemoriale si “rostirea româneasca” nu este ceva impus sau arificial, care ar vorbi de faptul ca nu noi suntem noi, ci un neam, venit de aiurea. Dimpotriva, este o dovada a reîntregirii ca entitate, un “ postulat de sacralizare” a “decrucificarii”, a istoriei devenirii noastre. Ca nimeni altul Gheorghe Voda da expresie acestui sentiment al perenitatii noastre în timp. Prin versul sau laconic, taios, de multe ori parabolic, descoperind, totodata, substratul tragic, mai ales facându-¬se evident în volumul Aripi pentru Manole: “Ne e sortit sa coborâm/ sa inventam aripi pentru cadere...” - idee ce venea în contradictie cu triumfalismul propagandistic al perioadei totalitariste. Aici metafora “zborului ” semnifica încarcatura de sensuri pe care o poarta poemul, aripile servind la înaltarea spirituala a omului. mai mult decât atât. Este vorba de depasirea conditiei telurice a omului, de înaltarea spre cerul unei gândiri mitice. Poetul ne face martori ai unei stari demitizante, propunând un simbol echivalent, proiectat în cotidian, când omul are atât suisuri, cât si coborâsuri, caci zice Gheorghe Voda: “Sa nu ne facem aripi pentru zbor( ... )/ Sa inventam aripi pentru cadere”, aceasta pozitie contradictorie atestând un dialog interior al poetului, care priveste lucrurile “prin prisma unor dramatice confruntari exterioare si interioare”. Amintim ca poetul îsi intitula initial volumul Aripi pentru cadere, considerând ca de multe ori coborârea e mai anevoioasa si ca nu întotdeauna a coborî înseamna “a cadea” sau “a te prabusi”. Uneori coborâsul mai înseamna si un nou prilej pentru înaltare... Criticul literar Tatiana Butnaru nota în articolul “De la mitul Zburatorului la metafora zborului în poezia moldoveneasca” urmatoarele: “Gheorghe Voda intuieste aceasta “rasturnare” a sensurilor si a notiunilor concrete pentru a ne invita la un dialog polemic si a scoate în lumina nuantele adânci ale miticului, fapt ce-l apropie, într-o anumita masura, de poezia postmodernista” (Orientari artistice si stilistice în literatura contemporanaI”, Chisinau, 2003).
În consens este si poezia Câinii, care a iscat “agitatie în lumea vigilentilor cenzori”, gasind-o periculoasa pentru cititorul tânar. Aici se face evidenta ideea evadarii din “tarcul” comunist: pentru o noapte petrecuta în libertate, câinele e gata dimineata sa intre din nou în lanturi ... : “Ei vin acasa odata cu dimineata./ Din blana scarmanata ies aburi obositi./ Pasind strâmb, cu ochii afundati în ceata/ vin acasa buni si cheltuiti.// Si-i asteapta pe la porti stapânii/ sa le-mbrace gâtul în bratari./ Pentru- o noapte dezlegata, câinii/ îsi pun ziauan-n lant fara-¬ntrebari” (Câinii)
Traind si creând într-o epoca în care erau cenzurate pâna si lozincile sportive, Gheorghe Voda a stiut a gasi titluri care poarta încarcaturi semantice surprinzatoare: “Zborul semintelor, Focuri de toamna, Ploaie fierbinte, Aripi pentru Manole, Inima alergând, La capatul vederii, Viata pe nemâncate... La o lectura atenta, descoperim în aceste titluri “o cheie” de semnificatie aparte, care contribuie la dezvaluirea sensurilor ascunse în poemele incluse în volume...
Facând parte din generatia Labis, Stanescu, Vieru, Teleuca, pleiada de scriitori care a punctat o noua directie poeziei românesti, repudiind canoanele unei literaturi impuse de regimul totalitar comunist, Gheorghe Voda s¬a aliniat la mesajul etic si estetic al acestei generatii, raportându-si crezul la traditiile marii literaturi si având ca reper, în principal, adevarul, limba, istoria, cultura, idealurile nationale. Universul sau poetic s-a sprijinit mereu pe câteva repere esentiale: adevarul, cumpatarea, bunul simt, spiritul locului de bastina, firescul. Pentru Gheorghe Voda a scrie a însemnat întotdeauna un “act de constiinta”, prin aceasta facând o diferenta între “bine” si “rau”, între “moral” si “imoral”, între “a fi” si “a nu fi” în lumina adevarului, a binelui, a dreptatii, a curateniei sufletesti. Unele din poemele sale invita la interpretari esopice, uneori pline de surprinzatoare sensuri filosofice, cum este poemul Pasiune: “Fcolu umbla nebun dupa lemnul meu:/ place,/ arde cinstit pâna la cenuta./ Aveam aripi la început,/ dar cum am iesit la lumina,/ focul m-a îmbratisat./ Am ramas pasare de lut,/ cu zborul târât.// Ma dor mâinile când vad aripi.”
Modest din fire, Gheorghe Voda nu a încercat niciodata sa-si impuna punctul de vedere, pozitia, vasta eruditie, multumindu-se cu ceea ce i se oferea, chiar daca uneori merita mai mult. Unele din filmele sale, dar a turnat câteva pelicule de exceptie, cum sunt: Nunta, De-ale toamnei (apreciata cu marele premiu “micul Chihlimbar” la Festivalul Unional de Filme de la Chisinau), Bariera, Se cauta un paznic (distinsa cu cinci premii la Festivalul Unional de Filme de la Riga, 1967), Singur în fata dragostei s.a., au servit ca material didactic (de studiu) pentru studentii Institutului Unional de Cinematografie (Moscova), poetul si cineastul însa, modest cum era, nu a considerat ca trebuie sa afiseze acest lucru.
Nascut în sudul Moldovei si Stefan cel Mare, Gheorghe Voda a iubit acest meleag, i-a asezat frumusetea în tiparele unor poeme exceptionale, dar mai ales a pretuit frumusetea sufleteasca a oamenilor de acolo, oameni care sacralizeaza zi de zi conditia si durerea unui neam “smuls din radacine”, crucificat fara voia lui. Însotit mereu de personajul sau epic nelipsit, Mos Pasare, personaj pitoresc, cu vorba masurata, un adevarat purtator de etnos popular, Gheorghe Voda si-a cântat Sudul cu penita muiata în lacrima bastinei, în suferinta parintilor, în virtutea stramosilor, în setea pamântului... “De tara voi scrie/ pâna termina-voi/ trupul de cuvinte...”, nota poetul. Într-un alt poem, La sud e Patria mea..., scrie: “La sud e Patria mea/ câmpia cu cea mai înalta amiaza,/ câmpia cu cea mai fierbinte tarâna,/ câmpia cu cea mai adânca fântâna/ cu apa ca lacrima putina,/ din care ochii mamei se uita...”
...A plecat într-o dimineata alba cu “dorul de Prut”, însotit de îngeri si de Mos Pasare, tot pasare fiind si el, pasare alba, aducatoare de liniste, de echilibru sufletesc si de lumina, el însusi “Timpul imaterial,/ pe sine zidindu¬se/ cu propria suflare...” Nu-l vom mai asculta citindu-si tulburatorul poem Nucule, Maria ta..., nu-i vom mai simti alaturi bratul si inima. Dar de acolo, de Sus, suntem singuri, îsi îndreapta spre noi privirea, încercând sa ne dirijeze pasii atunci când, luati înainte de griji, uitam ca suntem copiii lui Dumnezeu...

Vlad Zbârciog