PAGINI DUNÃRENE

SARCOFAG
o proza de Apostol Gurau

— Diminetile obisnuiesc sa ma plimb pe aleile acestui cartier-dormitor format din blocuri cu patru nivele, construit în 1966, când socialismul era înca o promisiune, îmi zicea un batrânel uscat, usor curbat si bine îngrijit ca scos din cutie; are sprâncenele stufoase, abia de i se mai vad irisii. Acum, relua, dupa cum vedeti, blocurile sunt înconjurate de coroanele arborilor – plopi, artari, tei, dar si pruni, visini, meri, ici-colo sunt si copaci ornamentali.
Interlocutorul observa cum parul cârliontat al sprâncenelor omului îi încercuiau ochii asemenea crengilor, ce încadrau blocurile.
— Din tinerete, m-am obisnuit sa vad în ce directie bate vântul, urmarind clatinarile tremuratoare ale sagetilor plopilor. Vad acum, domnule, si stâlpii pentru iluminat, parcarile, tablourile pentru telefoane si electricitate, dar si niste sarcofage abandonate – reglau apele, gazele ori conductele termoficarii. Cuvântul sarcofag are o „demnitate” antica, sicriu ori cosciug din piatra, conform latinei, sarcophagum, ori limbii grecesti, sarcophagos, sarco-carne, phagein – a mânca. Din aceste idiomuri, constructorii caselor au împrumutat cuvântul. Stiu, domnule Ucutta, ca scrieti nuvele, romane, de cum am spus de sarcofagele abandonate, v-au sclipit ochii, sigur simtiti ca ele au o poveste.
— Chiar se vede?! Intuiesc, spuneti ca trasnaia, bizareria de acolo detine, ori este cuibul unor povesti?!
— Cuibul, bine ati spus, cuib tocmai bun pentru ghemuire, pripasire, adapostire... Am mai discutat tema aceasta si cu „latifundiara ” cartierului, doamna farmacista Virginia Despinescu – Stan, zisa Salga Vadana. În prezent este în Canada, îsi viziteaza sora, pe doamna Monica, adapostita acolo de fiica ei, emigranta. Doamna Virginia va stie, va cunoaste, nu va lauda, dar va apreciaza pozitiv.
— Oh, cunosc, chiar si dupa cincizeci de ani de comunism nu abandoneaza paternalismul latifundiar, noi am ramas tot poporul de... jos.
— Da, zicea ca, desi ati ajuns autor, pentru ea ati ramas tot fiul unui razes, a unui iobag aproximativ, întrucât stramosilor dvs. nu le ajungea ca sa traiasca numai din razesie, lucrau si pe mosia Despinestilor.
— Exagereaza cu iobagia, clacasia, între timp istoria moderna ne-a împroprietarit de trei ori. Eu sunt nobilul, retraindu-le, pe mine m-au înnobilat chiar naratiunile si fictiunile mele, singur mi-am pus o coronita pe cap!
— Sigur, spunea ca posedati o teorie cu estnobilii... sotia îmi face semne de la fereastra, de la A4, etajul al doilea, trebuie sa cumpar pâine, salate, iar eu m-am întins la vorba. Ne vom reîntâlni, sper, ca sa va zic si trista poveste a sarcofagului acesta.
— Cum va numiti, vecine? Nu mi-ati spus.
— Prefer anonimatul, autorule, dorinta perpetuarii numelui, pe care o aveti din plin, este un afront adus zeilor, si un mare pacat, un blestem, altfel nu sunteti decât un rebel, un revoltat.
*
* *
— Vedeti, iarasi ne-am întâlnit chiar lânga sarcofag, e un paralelipiped din beton armat, dupa ce-l masor, (am la mine o ruleta de 3 m) va voi spune povestea lui. Tineti ruleta, eu trag banda, e lung de 1,80 m, lat de 0,80 m, înalt tot de 0, 80 m, masor si grosimea capacului greu, facut la fel din beton armat, are 0,23 m.
— Bun instrument ruleta pentru masurari, îmi voi cumpara si eu una, vecine.
— O gasiti la orice magazin de maruntisuri, de regula o achizitioneaza orice meserias cu pretentii de exactitate – tâmplarul, zidarul, instalatorul.
— O, dar de la etajul al doilea din nou vad chipul doamnei voastre, face semne de nerabdare; Ucutta o saluta cu o plecaciune adânca a capului, doamna a fluturat o mâna.
— Iarasi ma trimite dupa cumparaturi, ma capiaza, domnule.
— Bine, dar cine traieste apoi în rasfaturi culinare, în haine bine spalate si calcate la dunga; Ucutta chicoti, ridica brusc un brat în sus, ca pe un semnal, se plictisea, voia sa auda istorioara sarcofagului abandonat. Sa nu mai pierdem timpul, a mai zis Ucutta.
— Putem învata uneori de la tineri... Uite, pe aici se plimbau, când aveau timp liber, doi tineri liceeni, studiau la doua licee bune, diferite. Baiatul deseori înfrunta olimpiadele scolare la matematica si informatica. Crescuse relativ înalt, se purta tuns scurt, caci practica si handbalul, îl vedeam uneori îmbracat în trening, mergea la antrenamente. Sâmbata, ori duminica avea meciuri, era plecat, îl observam uneori când se întorcea zgâriat pe mâini, ori cu fata înrosita, julita, era, se pare, un handbalist tenace si agresiv. De la o vreme, am început sa-l vad în compania unei fete blonde, cu o gura frumoasa si ochi albastri. Era fiica unor intelectuali de provincie, amicii sotiei mele, de multe ori bem câte o cafea împreuna si ne facem mici confesiuni. Ca si parintii ei, fata, Ofelia Mihaita, pretuia pe cei cu însusiri si deprinderi intelectuale, cum era olimpicul Ovidiu George Florescu. Atunci când pregatea o faza a olimpiadei, ori un meci important de handbal, Giorgi, cum îi spuneau multi, se plimba mai rar cu Ofelia. Când o priveam pe fata, îmi impuneam sa nu observ „elementele” unei feminitati înfloritoare, asemanatoare cu cele ale mamei sale: ochii plutind în ceturi visatoare, sânii usor de remarcat, coapsele, picioarele lungi si svelte, surâsul, care sporea oricui ipotezele si sperantele erotice. Nu se poate, îmi ziceam privind cuplul, ca atleticul Giorgi sa nu vada aceleasi „elemente”, ca si adoratia cu care Ofelia îl privea si-l lauda întruna. Domnule Ucutta, simtiti ca în curând va izbucni un love story?!
— Simt, vecine.
— Dar nu stiti de unde va tâsni story...
— Poate din sarcofagul abandonat, domnule.
— Vedeti, familia lui Giorgi era formata din oameni simpli, în relatiile si proiectele erotice însa erau austeri, nu ar fi permis lui Giorgi si Ofeliei lui sa vina în paturile lor înainte de cununie. Nici familia Mihaita nu ar fi acceptat în casa lor amorurile fîzice ale cuplului tânar înainte de casatorie. Presati de libido, de mentalitatile generatiei, cautau solutii. Lui Giorgi i-a venit o idee trasnita: a ales sarcofagul! A clintit cu greu, în mai multe reprize, doar un colt al capacului paralelipipedului, dublat deasupra de alt capac mai mic, dar greu, apasator, turnat din fonta cu striatii geometrice. Ca o porumbita alba cu bucle, înamorata, Ofelia a intrat în pântecul obiectului si cu o cârpa umeda a sters peretii de inevitabile pânze de paianjen si de praf. A adus de la familia Mihaita o patura, un cearsaf si un prosop, curate, si le-a întins pe fundul din piatra. Au intrat acolo seara: si-au istovit patima tineretii, conservând deliciile unui teribil amor. Ofelia îsi oferea cu însufletire întâia data fraga trupului ei tânar lui Giorgi. Asezau la locul ei carapacea masiva, lasând un colt sui, liber, dar nu lacomeau nici cu amorul, mai rar ca-i mai bun, cuplul respecta si un riguros calendar erotic. Ofelia Mihaita avea însa mai multi admiratori în zona, unii au fost refuzati de fata, ea-l placea pe Giorgi, olimpicul, handbalistul.
Invidia, care-i cruda si excentrica si la fel de performanta pe la noi, a observat „miscarile” erotice ale cuplului si câinoasa, rabdatoare cum este, a asteptat într¬o seara ca sa se epuizeze cei doi si a împins, a tras capacul, acoperind iesirea, erau din cel refuzati de Ofelia. Apoi, au plecat la iuteala, invidia si gelozia lor de crima erau însotite. Giorgi a înteles ca se vor sufoca, daca nu actioneaza rapid, sarcofagul – canibal îi va devora. S-a ridicat în genunchi, a pus „cocoasa” la capac si a ridicat, s-a opintit de trei-patru ori, în van, era prea greu, peste 130-140 de kg. Giorgi s-a asezat cu fata-n sus, Ofelia i¬a facut loc, si a început sa împinga cu picioarele doar un colt al acoperisului ucigas; se simtea aerul proaspat venit de afara. Ofelia si-a potrivit si ea picioarele si-au început sa împinga cât puteau ei de tare, aveau fetele transpirate si schimonosite de groaza, dar venea mai mult aer proaspat, inspirau si-mpingeau din nou, capacul se misca largind iesirea, acum Ofelia se putea strecura afara, a iesit si Giorgi, si-a julit fata, greu meci! Ofelia l-a însfacat imediat, l-a îmbratisat plângând în hohote; îl saruta repetat. Ofelia a povestit, mai târziu, parintilor, prin ce trecuse ea împreuna cu neasemuitul Giorgi al ei. Ce am spus, am aflat, eu si sotia mea la masa confesoare a cafelutei de la familia Mihaita. Unii, parintii, dar si noi, am vazut câteva saptamâni la sir fetele iluminate ale copiilor greu încercati.
— O, vecine, nu ma pot abtine, ma erijez în fîlosof al istoriei, n-ai treaba cu mine, a intervenit vizibil emotionat Ucutta, asa a fost si cu sarcofagul antic al tarii noastre.
— Da, cu mentiunea ca ucigasii nu erau numai migratorii, ci si de-ai nostri. Semanati acum cu doamna farmacista Virginia Despinescu, fiica unor latifundiari, cum stiti, vaduva chirurgului Stan, Mâna Grea. Dupa decesul sotului a revenit cu acte-n regula la patronimicul familiei istorice, Despinescu. Ea dezvolta si teoria sufixului patronimic „escu”, el, cica, l-ar încarca pe posesor, sustine latifundiara, cu energii profunde, de reprezentare:
„Caci te iubeam cu ochi pagâni
Si plini de suferinti
Ce mi-i lasara din batrâni
Parintii din parinti”.
— Reciti, reciti, vecine...
— Bardul iubea natia si limba ei, asa crede „latifundiara”. Ea sustine ca Iosif Vulcan a fost doar un agent al cunoasterii ortomistice, când a asezat pe „escu” la patronimicul bardului.
— Ce sa fie mistic în sufixul „escu”, omule?
— Cum ce-i mistic?! Ascultati versurile citate foarte des de „latifundiara” si decideti si dvs. poate e o „gravitatie” cosmica:
„Nu e nimic si totusi e.
O sete care-l soarbe
E un adânc asemene
Uitarii celei oarbe.”
— Uitati-va la fereastra dvs., iar va cheama sotia, legea atractiei familiale: „Numai timpul mistic difuz mai poate aprinde un far în calea umanitatii”, ca sa-l citez pe un amic, a mai adaugat Ucutta.
— Înainte de a pleca spre consoarta mea dirijista, las-o sa mai astepte, vreau sa va mai spun câte ceva despre cuplul erotic din sarcofag emigrat peste ocean. Dupa etapa iluminarii, Giorgi si Ofelia s-au casatorit. Baiatul trimisese deja CV-ul lui la o universitate din USA, l-au acceptat, doi ani l-au examinat si l-au pastrat, a primit o bursa generoasa. Ofelia a urmat o facultate de finante¬banci la aceeasi scoala. Iar si iar se manifesta mefienta lor fata de scoala noastra, dar copiii au rezistat mereu, Giorgi cel putin îi sfida cu robusta lui pregatire matematica; progresa rapid si la informatica pe excelentele lor dotari tehnice. Aflam informatii de la parintii Ofeliei, gratie cafelutei baute împreuna. Au terminat studiile universitare în State, Giorgi a câstigat un concurs pentru un job la o mare companie canadiana din Toronto. Au cerut cetatenia, însa erau suspectati si ascultati, li s-au daruit si niste telefoane perfide, vorbeau sincer numai în excursiile din natura. Pe Ofelia o exasperau suspiciunile, îi afurisea!
— Îmbogateste-te Giorgi, ca sa ne întoarcem relativ avuti în tarisoara noastra, cu o natura echilibrata, cu o clima temperata si o lumina lina, nu ca la astia. Giorgi, daca ma lasi singura în „coclaurile” lor urbanistice, lingvistice si fugi cu alta, te omor cu mâna mea, te ucid, pricepi?!
— Taci, taci, amorul meu etern din sarcofag... Ofelia, hai sa facem un prunc, te implor!
— Nu înca, mai asteapta, nu voi suporta sa mi-l înstraineze, cu sâsâita, dar triumfatoarea lor limba engleza, îl facem acasa, Giorgi, si-l hranim cu mierea limbii noastre materne: of, bubulita, dulce îngeras, albul mamei ca un cas, a bocit angelic Ofelia Florescu.
— Învata de la ei mecanismele subtile ale finantelor, pasiunea riscului bine calculat...
— Îmbogateste-te, Giorgi, ca sa mergem acasa, si sa investim, sa ne conducem afacerea, sa-i gâtuim pe corupti, sa-i descurajam pe minoritarii aroganti, ce vor înca sa ne mai conduca: „Toata greco- «tiganimea» e nepoata lui Traian?!”
— Nu, numai partea impostoare si impertinenta, ar fi zis Giorgi, si a râs sarcastic.
Reproduc dialogurile din cele auzite de la parintii lor domnule, când bem cafeluta.
— Ofelia, multumesc Providentei ca mi te-a dat, femeie iluminata, si o saruta patimas pe gura. Au pastrat si patronimicul Florescu, de oarecare faima si dupa obtinerea cetateniei.
— Ajuta-l, Doamne, pe Giorgi, ca sa ne îmbogatim, da-i mintea cea de pe urma! se roaga Ofelia.

(Fragment din trilogia „Între secole”, „Întoarcerea fiilor, III” de Apostol Gurau)