SCRISORI NETRIMISE

Cântecul amintirii
- se dedica lui Grigore Hagiu -

Când am pus foaia în masina de scris, a început sa bata clopotul de la noua bisericuta înaltata lânga scoala unde am fost dascal odata, aproape de fereastra larg deschisa catre strugurii aurii ai toamnei.
Când am început sa bat la masina de scris, pe foaie a aparut, asa ca din senin, o furnica mica, negricioasa, punctând pagina alba. Atunci am scos foaia cu tot cu furnica si am dus micuta vietate pe vita de vie, mai exact pe cel mai bobos strugure bun de mâncat...
Când am pus din nou foaia în masina de scris (prietena mea pe care pâna în anii 90 o tinusem ascunsa ca pe un manuscris – incunabul sau asa ceva!), am primit telefon de la G.C. care mi-a spus, dupa saluturile de rigoare, ca trebuie sa-i trimit din nou grupajul de versuri pentru România Literara, ca primul s-a ratacit prin redactie... Si, iata, mi-am adus aminte de ziua când G.C., poet si romancier cu functie importanta în breasla scriitorilor români (cu care am avut bucuria sa debutam amândoi, în anul 1976, la Editura Eminescu), iesea trist, pentru ultima oara, din sediul de demult pâna mai ieri, sediul U.S.R., de pe Victoriei 115. Intrarea era fastuoasa: prin porti mari de metal – feronerie curata, vegheate de doua statuete cioplite în piatra ce flancau potcoava aleii cu piatra mica si cubica. Apoi usile din stejar greu, atât de înalte încât privindu-le pâna sus, îti cadea si palaria. Nu pot sa cred ca am forta si instrumentele necesare pentru a descrie interiorul acestui edificiu-monument, o casa a caselor ce îmi bântuie amintirile. Spun amintirile deoarece, casa parca era un pic si a mea, înca din vremea studentiei, iar mai încoace, când poposeam în capitala, aveam camaruta mea aici, de doua ori mai înalta decât lunga si lata la un loc...
Când am pus foaia alba în masina de scris nu stiam ca o sa scriu câteva propozitii despre (fosta!) Casa Scriitorilor, unde veneau aproape toti muritorii si nemuritorii la un cofer de vin servit boiereste în restaurantul-salon de lux, ori pe terasa-scena deschisa de poezie, convorbiri si visari într-ale literaturii. Aici i-am cunoscut, prin prietenul meu si al galatenilor, Nelu Oancea, pe Nichita Stanescu, Grigore Hagiu, Nicolae Velea, Marin Preda, Mircea Dinescu, Eugen Jebeleanu, Zaharia Stancu (Presedintele cel mai iubit), pe alti importanti scriitori români. L-am rugat pe Ion Cucu, fotograful scriitorilor, sa-mi selecteze câteva poze din/ despre Casa Noastra a Scriitorilor (visatori cu ochii deschisi pâna când, cum spunea cineva, vor cadea pleoapele într-o zi sau noapte), pentru a le reproduce în revista Porto-Franco, ca o aducere-aminte.
Fiindca eu cred ca exista, cu sau fara voia noastra, un sunet al amintirii care, sunet lânga sunet, însumându-se, dau Cântecul Amintirii Nostre.
Si Casa Scriitorilor a fost si mai e un Cântec nesfârsit.

Poetii urbei
Într-o padure de stejari, poetii urbei
privesc înduiosati cum în cusca leilor
flamânzi, sângele curge-n suvite subtiri
ca niste virgule nepuse în vreun poem –
Cel care scrie, dis-de-dimineata, ce scrie,
si-asculta lunganul de sânge batând
si vrând sa iasa-afara, taie cu ochii
hartile norilor, stejarii si fata primaverii!