POEZIE Si PRIETENIE

Efigie de generatie

La jumatatea distantei temporale dintre cele doua solstitii, meleagurile galatene rememoreaza sarbatorind constant una dintre valorile sale durabile: s-au împlinit 80 de ani de la nasterea lui Grigore Hagiu (27 septembrie 1933, la Tg. Bujor) si momentul are semnificatia unei efigii târzii si pioase a unui scriitor din pleiada de creatori ai generatiei poetice ’60 („mijlocie”, cum o numeste Al. Piru), lânga Nicolae Labis, Ion Gheorghe, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Ileana Malancioiu etc. si a celor din „generatia tânara” (Constanta Buzea, Ion Alexandru, Ana Blandiana, Adrian Paunescu, Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi etc). ei sunt premersi de cei din „generatia vârstnica”, de la Tudor Arghezi, Lucian Blaga, AL. Philippide la Ion Caraion, Gellu Naum, Maria Banus, A.E. Baconski, Stefan Augustin Doinas, Nina Cassian si altii.
Panorama poeziei românesti din perioada 1950- 1975 prezinta numai contemporanii care la data alcatuirii lucrarii aveau cel putin cincizeci de ani (nascuti înainte de 1925), alegând autorii nu în ordinea valorii, ci într-o ierarhie a debutului în volum.
Grigore Hagiu a publicat prima carte în 1962 („Autoportret în august” – 1962) urmata de „Continente ascunse” – 1965, „Sfera gânditoare” – 1967, „De dragoste de tara” – 1967, „Noblete de stirpe” – 1969, „Spatiile somnului” – 1969, „Cântece de stema” – 1971, „Miaza noaptea miresmelor” – 1973, „Poezii” – 1973, „Zenit de anotimpuri” – 1974, „Sarbatorile anului” – 1975s.a.
Unsprezece volume în douazeci si cinci de ani. Este mult sau putin? În comparatie cu mediocritatea celor ramasi în anonimatul uitarii, sumarul ne pare firesc. Dupa aceste „discursuri pe teme contemporane” din prima etapa, se va distinge în timp printr-o febrilitate a rationamentului abstract, prin „emotia diversificata, fara a transforma conceptualizarea în expunere metafizica profunda” (Marian Popa).
Astazi cercetarea critica a mostenirii se cere analizata atent si fara partinire în contextul anilor când, dupa desertul proletcultist, creatorii descopereau semnificatia duratei. Cel dintâi gen literar care s-a trezit din somnul dogmatic al perioadei totalitare a fost poezia. „Paradoxul noii poezii de dupa 1960 acesta este: de a fi un remake modernist, alimentat de acea parte a liricii interbelice care se afla cel mai departe de poezia referential¬militanta a realismului socialist” (Nicolae Manolescu). În „istoria critica”, Grigore Hagiu este înseriat între „scriitorii de dictionar”.

Vreme de peste un deceniu, volumul cel mai reprezentativ pentru orientarea generala a unei întregi generatii de congeneni care s-a adaptat spontan de dublu constrângere (nevoia de diferentiere de trecutul masluirilor anterioare si întoarcerea la creatia autentica) a fost „11 elegii! De Nichita Stanescu, probabil cel mai bun prieten al lui Grigore Hagiu.
Care este vârsta reala a poeziei? La un an dupa volumul celui în cautarea unei formule care sa-l încapa (Necuvintele) – Nichita Stanescu se afla si el înca la „ridicarea lumii comuniste”, punând drept caramida de jertfa propriul trup), Grigore Hagiu propunea la rându-i o alta „viziune a sentimentelor”: „sentimentele-n adânc stiut/ sfidând miscarea monotona/ deschid, izbindu-se-n necunoscut/ o nemaipomenita zona// acolo esti tu cel adevarat/ si-alegi cu o zgârcita mâna/ ce-i trecator si fals si încurcat/ de tot ce mâine-o sa ramâna”.
Cititorii vor descoperi singuri continentele ascunse ale unei opere incitante care si-a luat permisiunea „de a fi ea însasi/ libertatea de a raspunde singura de sine”: „ma schimb în fiecare zi/ dintr-un cer dinauntru/ spre un cer dinafara/ abia despartit de o vaga/ si dulce opreliste-a carnii/ dar numai o data voi deveni altul/ atât de altul încât nu voi mai fi/ si manuscrisele mi s-ar cutremura marunt/ cum poate se-nfioara si se strâng/ în clipa mortii marilor actori/ peliculele filmelor în care au jucat”.
Sub efigia lui Grigore Hagiu se pastreaza, înca nesterse de vreme, doua versuri orgolioase:
„Poezia începe sa scrie Cu mine însumi”.