AMINTIRI LITERARE

GRIGORE HAGIU - întâmpinându-i ziua de nastere: 27 septembrie

Pe Grigore Hagiu l-am cunoscut în primi ani de studentie, 1955-1956, când devenisem colegi la sectia de creatie literara, pentru scurta vreme, dar mai ales în cercurile boeme ale tinerilor poeti Nicolae Labis, Aurel Covaci, Nichita Stanescu, George Radu Chirovici, cu acesta din urma Grigore Hagiu s-a transferat la Institutul de regie-teatru.
Dupa patru-cinci ani, dupa moartea napraznica a nefericitului poet Nicolae Labis, dupa avatarurile carcerale ale mele si ale colegului de grupa, Aurel Covaci, destinul a facut sa ne regasim si sa refacem cercul poeziei generatiei noastre la care s-au atasat din mers Gabriela Melinescu, Marius Robescu, Angela Marinescu, Virgil Mazilescu si altii. Întâlnirile spontane se petreceau, la început, în Casa Covaci, Nichita locuind cu Gabriela în podul Doamnei “U” la aceeasi adresa (1966-1970) - str. Gr. Alexandrescu 21. Dupa anul 1976 îl mai revedeam printre poetii ce poposeau pe la Nichita, în apartamentul de la etajul IV, într-unul din blocurile care marginesc scuarul cu plopi din apropierea Pietii Amzei si, de nenumarate ori, la aceeasi masa, la Casa Scriitorilor, partas fericit, confrate (mai putin galagios) înpartasind sentimente, vorbe cu tâlc sau citindu-ne ultimile versuri. timpul nu-l schimbase aproape în nici un fel: avea aceeasi aliura de flacau bine legat la trup, îngaduit, cum s-ar spune la noi în Moldova, îmbracat corect, aproape elegant, fata lui rotunda cu nas proeminent exprima duiosie peste care se suprapunea lumina fericirii ca traia în lumea miraculoasa a acelor ce împreuna cu el oficiau pe altarele sacre ale poeziei . Traiam vremuri grele, dar eram neînchipuit de bogati si liberi interior. Strasnic îl mai iubea Grigore pe Nichita si-l asculta. Când se simtea prea obosit, la cârciuma sau la noi acasa, se retragea într-un colt comod, dormea un timp, nu prea lung, si revenea. Asa facea si poetul Nicolae Labis în noptile lui de cosmar... În schimb, Nichita nu se cruta.
Toti trei au fost ucisi de atmosfera toxica a acelor vremi, de supravegherea restrictiva a organelor Securitatii însotita de foame, frig, compromisuri si tradari.
Ultima oara m-am întâlnit cu Grigore la aniversarea lui Nichita Stanescu. Nichita împlinea, în acel sfârsit de Martie 1983, 50 de ani. Simpozionul foarte dens a tinut o saptamâna. Eu si sotul meu Aurel Covaci, apropiati prieteni a lui Nichita înca din studentie, din vremea lui Labis, am fost la acea serbare numai în primele doua zile adica pe 31 si 32(!) Martie. Marturisesc ca în acea ultima iarna îi vizitam mult mai rar pe Nichita si Dora. În jurul poetului, perceput deja ca valoare nationala incontestabila, se înmultise numarul acelor curteni deghizati, cu diferite grade majore. (Am publicat documente partiale din acea perioada în volumul de memorii intitulat “Nichita Stanescu¬Aurel Covaci, destinul unei prietenii”, editura Premier, Ploiesti, martie, 2013, carte pâna în prezent nedifuzata).
Graficianul Mircia Dumitrescu, intunind probabil importanta evenimentului, a oprit clipa cea repede de atunci. Grupul din jurul mesei i-a retinut pe cei mai importanti, dintre care majoritatea nu mai sunt: în stânga, sus, pe gânduri Nichita, îmbracat asa cum ne-a si întâmpinat, într-un tricou marinaresc cu dungi, la gât cu o basma de matase rosie ca focul, un fel de cravata de pionier vesnic si cu o pereche de pantaloni din catifea reiata bej, primiti cadou chiar în ziua aceea. Scriitorii din Craiova i-au comandat la o cooperativa cu firma “Croitorii progresisti” “masura cea mai mare decât cea mai mare masura”. Erau enormi, cu doua palme mai lati peste burta si lungi pâna sub brat, sustinuti de doua bretele scurte. Am fi putut izbucni în râs, daca aspectul de clovn n-ar fi fost de un tragism sfâsietor, un râsu-plânsu la marginea abisului vesnic, ce-l absorbea. Alaturi de Nichita, în mijlocul odaii întesate, sufla din toti rarunchii maestrul Farcasu în goarna. Nichita, ca dar de venire, ne-a oferit doina cea mai îndragita a existentei lui stranii: “Cînd s-o¬mpartit norocul...” Avea aceeasi voce speciala, calda, putin patimasa cu care ne-a bucurat ani de zile improvizând “Colindele de la Ploiesti”.
În mijloc, în spatele mesei, fratele Grigore cu plete, sapca si tigara, asculta atent si fermecat pe tânarul ghitarist Augustin Fratila care-l acompaniaza timid, pe sculptorul pe atunci student întârziat Vlad Ciobanu, vocea-i superba si repertoriul inepuizabil. în dreapta mesei, cei doi fosti colegi de la fosta Scoala de Literatura de la Sosea, din anii ‘50, cei care nu au putut comunica niciodata: poetul Gheorghe Tomozei, sarmant, semiharuit, complexat, ambiguu, hartuit pâna la cedare de fortele Securitatii necrutatoare. Nichita îl iubea, transformându-l în print si suferind nespus atunci când îl dezamagea cumplit. Alaturi, parca asezati de destin, Aurel Covaci, celalalt martor, în primul rând, în existenta si uciderea poetului Nicolae Labis posedând adevaruri care trebuiau si sunt si acum ascunse cu strasnicie si pentru care a platit toata viata cu urmariri permanente, puscarie, interdictie civica si, în final demolarea proprietatii urmata de strivirea personalitatii lui de catre masina infernala a dezinformarii.
Dupa cum se observa, în acest desen, graficianul l-a conturat plutind chagalian pe îndragitul poet Gheorghe Pitut de parca ne-ar atrage atentia asupra tristetii de pe chipurile acestui grup de artisti, spirite diverse, ofrande pe acelasi rug al sfârsitului de secol XX, aprins si reaprins, din care s-au raspândit întru eternitate flacari nemuritoare, jaruri dar si scrum si cenusa.
În ziua urmatoare, parasind coplesitoarea aniversare, Nichita l-a rugat pe poetul Grigore Hagiu sa scrie el, cu mâna lui, poezia pe care mi-a daruit-o ca amintire: “Întocmai cum un glont mi-a suierat cuvîntul printre tâmple/când viata mea a fost sa se întâmple...”. Nichita a iscalit si datat-o: 1983, 32 Martie.
CUVÂNTUL - acel “glont suav” cum îl denumise si Nicolae Labis, a suierat “uneori, neuneori” si prin tâmpla poetului Grigore Hagiu, cel care înainte de a-l urma pe Nichita la Belu, a scris dupa dictare:
Si-a mai venit ce-a mai venit,
maruntul nostru infinit,
cel sters, cel palid, din colori,
uneori, neuneori...

Stela Covaci, august 2013
Bucuresti