ANIVERSÃRI

Grigore Hagiu – 80
(1933-1985)

Dintre poetii de dupa Philippide, Grigore Hagiu este cel care gândeste lumea, în traditie eminesciana, ca un vis etern, iar individul care viseaza acest vis si-l exprima (poetul) este el însusi produsul unui vis ciudat: sunt visat fara cuvinte/ visul însusi ma manânca”( ... ) Prietenul de tinerete al lui Nichita Stanescu si comilitonul sau, barbat - si el- teapan, înalt si zâmbit, boem simpatic, risipitor de versuri si risipitor al propriei vieti, a murit asfixiat cu gaz metan într-o iarna geroasa.
Eugen Simion, „Scriitori români de azi” IV, Ed. Cartea Româneasca, 1989

Piramida de grâu
s-a adunat pe câmpuri
tot grâul galben
cazut în întregime din clepsidra
luceferilor explodati în univers
în marea lui
masiva piramida
as vrea sa ma îngrop de viu
cu calul meu si cu iubita
si cu pocalele de bronz
din care toata vara am baut
caderea alba de zapada
pe noi tarâmuri când va bate
sa ies din cuibul ametitor de cald
cu fire verzi de grâu
în piele încoltite

Nocturna târzie

noaptea racoreste orasul
penumbrele ce ma resping
dragostea mea i-a închis
pe toti oamenii
prin case în somn
e timpul sa-ti trimit
tot mai des
câte-un cal alb
sa scurme încet cu copita
în fata ferestrei tale
sa-ti loveasca treptele de piatra
sa-ti bata în usa uitata deschisa

Ulysse
un ochi de pace îmi priveste
prin lupa soarelui de-amiaza
din antipod în antipod ma-nvârte globu
si sângele-ntre inima si cap imita
nisipul rosu din clepsidra
e-ntoarsa toata marea-n mine
si-n aventura de a fi eu însumi
ma trec înot facându-mi tarm din brate

Vorbind cu Eminescu
ne plimbam pe-o câmpie de piatra
în stânga-i un copac
dar nu se vede îl acopera copiii
ce rascolesc în el nici ei nu stiu
în dreapta se aseaza în butoaie
se pun în mari butoaie inimi la sarat
vorbim pe-un câmp de piatra
nu vrei îmi spune el
nu vreau îi raspund
nu vrei îmi spune el
nu vreau îi raspund
nu vrei îmi spune el
nu nu vreau îi raspund
din focul lui sapat în piatra
când dispare
mai ramâne un paianjen negru
camasa-mi sfârâie
arsa în dreptul inimii
din trunchi si pâna-n crestet
îmi sare maduva spinarii
si cu panajul ei de lupta-astfel alerg
nu nu vreau
mai strig
nu vreau
chiar daca n-o sa fiu decât un strigat
de care trupul sa-mi atârne spânzurat